Citim împreună;
niciunul nu-l poate ajuta pe celălalt
în strădania de a ajunge
în josul paginii.
(în imagine, Uncheșu’ -wombatul meu de plastic- pe o pagină a cărții ”Studii de filosofie și estetică. Dualismul artei”, de Tudor Vianu, Ed. 100+1 Gramar, București, 2001)
Curând mă scufund
în vis – ca foca Weddell
sub gheața groasă…
Un explorator își asumă cu mult calm riscurile.
Explorarea e în primul rând o acceptare a lumii; putem face mai bună doar o lume deja cunoscută. Iar când e deja cunoscută, exploratorul merge mai departe.
Fiecare clipă e
o fereastră către o lume lipsită de absurd,
o impala care s-a oprit între mine și ecran
(se zice că saltul ei
nu e lipit de spațiu).
(în imagine, o impala găsită într-un ou Kinder…)
Sus, veverițo!
Ai mei s-au dat jos din crengi
și n-a fost bine…
Up, squirrel, go up!
My folks descended from the branches
and it was no good…
Rodu-pământului
se înalță în iarbă și umbră,
învăluit și tainic, ca pământul…
În ”Dicționarul explicativ al limbii române” (DEX) aflăm rostul denumirii acestei plante:
”rodul-pământului = plantă erbacee toxică, cu frunze mari, late și lucioase, după a cărei dezvoltare florală poporul apreciază recolta anului (Arum maculatum)”
Se spune că în scrierile antice ale lui Pedanius Dioscorides s-au păstrat și câteva denumiri dacice ale plantei, între care adila și courionnecum, ambele explicate de lingviști prin (reconstruite) rădăcini indo-europene însemnând ”a arde”. Dacă e așa, poate că e fie din cauza culorii roșii ”arzătoare” a fructelor, fie din cauza senzației de arsură pe care o dă, în contact cu pielea, sucul lăptos al rizomilor plantei.
Noapte ploioasă-
trifoiul crește bogat,
dar cu triste flori…
Ei nu îi mai plac
poeziile mele:
cred că asta e un semn
că voi muri.
Viața e strivită în cuvinte
ca strugurii într-o cupă strâmtă.
Dar mustul nu e vin încă,
nu e vin.
Tisa netunsă –
o pădure de muguri
așteaptă ploaia…
Al Phagora 