Toamna se termină într-o zi de marți;
mi-am făcut un ceai
din ultimele frunze uscate.
Amețind la umbra florilor zac
gustând cenușa;
și curge limpede, arămie,
cu gust banal de toamnă.
Abia acum pot parcă s-ating
scuturatele zări,
nesfârșirea ca un geam de sticlă.
Dar e de lucru
în ziua de marți; și toate se schimbă.
Muncim neștiutori prefacerea sevei, care
se-nalță-n arcuri și crengi,
tulbure alergând ca o febră;
spre seară abia
voi deschide ochii în ierburi.
Moartea nu ucide pe nimeni,
ea lovește doar o dată, apoi
mori singur.
Din cauza loviturii, se spune.
Sau poate nu.
Picură lemnul, de sus în jos
crește copacul, ca un castel
de nisip crescut în clepsidră.
Atât de învelită e durerea,
fibră cu fibră.
”Curând stropi largi de ploaie loveau asfaltul. Luca se îndreptă spre birou. În treacăt, observă o magnolie înflorită, lucru ciudat, pentru că vremea magnoliilor trecuse demult. Florile magnoliilor se ofileau dezamăgitor de repede pentru Luca, aşa încât – deşi era un iubitor al regnului vegetal- de mulţi ani nu le mai acorda nicio atenţie.”
În oraș înfloresc magnoliile, iar zadele înfrunzesc.
În Arcadia curg râuri fără sfârșit, care nu întâlnesc niciodată marea; pentru că într-atât de departe este marea. Și uneori vine toamna, însă iarna -nicicând; pentru că este la fel de departe ca și marea.
Trecuseră câţiva ani de la dispariţia profesorului Georgescu, când Luca Deleanu primi acasă vizita inopinată a lui Matei Lerariu. Era să nu-l mai recunoască; de data asta apăruse într-o ţinută “sharp business”, era tuns scurt şi purta ochelari.
După abia vreun sfert de oră de stat de vorbă, Matei se scuză că nu mai poate rămâne mult şi îşi desfăcu servieta; înăuntru părea să fie un teanc mare de folii metalice ori translucide.
“Aripa timpului…”, spuse Matei, care între timp îşi scosese ochelarii. “Nu pot să-i spun maşina timpului, pentru că nu e, propriu-zis, un mecanism; e un fel de fereastră mişcătoare. E atât de ciudat! mi-a luat mult până să îmi dau seama. Toată lumea ştie că e o fereastră, îi vede rama, dar nu şi geamul. Te poate duce altundeva în timp, dar nu mai aproape de câteva mii de ani. E mult mai greu să faci o călătorie apropiată în timp decât una îndepărtată.”
Ajutat de Luca, Matei desfăşură în încăpere ciudata figură de origami scoasă din servietă. Derulată în întregime, umplea întreaga cameră, până în tavan. În mijloc, o folie translucidă părea să înfăţişeze frânturi dintr-o hartă medievală, dispuse însă în trei sau mai multe dimensiuni.
“Dacă atingi una din insulele de pe hartă, ajungi în trecut. Dacă o atingi de pe cealaltă parte a foii, ajungi în viitor. Nu oricând, doar în anumite momente ale istoriei. Însă, când construiesc o nouă aripă a timpului, observ că unele insule au dispărut şi, în schimb, apar altele “, zise Matei.
“Şi mă mai pot întoarce înapoi?”, zâmbi Luca.
“Nu poţi rămâne prea mult acolo; cel mult o zi. Aripa va călători o dată cu tine şi nu va rezista mai mult de o zi. Ceva în ea se destramă… şi, când s-a rupt, te trezeşti înapoi. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.”
*
Luca şi Matei călătoriseră înapoi în timp cu patru mii de ani; aceasta fusese dorinţa lui Luca.
Totuşi, Luca nu era atât de convins că ajunseseră în trecut.
Erau chiar în oraşul lui. Forma străzilor era aceeaşi. Recunoştea unele clădiri, care nu erau neapărat cele mai vechi; unele erau chiar blocuri de locuinţe. Pe jos era aşternut un asfalt ceva mai bun decât cel pe care îl ştia.
Privind însă departe în jur, mai multe dealuri pe care Luca le ştia găurite de exploatări miniere ori roase chiar până la jumătate de cariere de piatră erau acum întregi, parcă mai înalte şi acoperite de păduri dese. Poate că oamenii viitorului le-au refăcut, cine ştie din ce motiv, se gândi Luca.
În jur, însă, erau prea puţine semne de modernitate. Oamenii mergeau pe jos, călare ori în trăsuri; nu exista nimic care să semene cu un ecran sau măcar cu un buton şi niciun material plastic. Îmbrăcămintea oamenilor era în culori vii, cu motive geometrice conturate strident, făcându-i să semene cu nişte paiaţe. Frânturile de vorbe auzite erau în limba română, aceeaşi cu cea vorbită de Luca zi de zi.
Deşi opinia lui Luca era că se află într-un fel de lume paralelă, Matei insista că, oricât ar părea de ciudat, se află chiar în trecut.
Pe o stradă mai lăturalnică întâlniră un bătrân îmbrăcat tot în haine colorate, ce păreau însă mai ponosite şi mai murdare.
-Bună ziua, spuse Luca. Aş vrea să ştiu, dacă mi-aţi putea spune oare, unde este cel mai apropiat aeroport. Trebuie să ajung la Madrid până mâine.
Bătrânul ridică din umeri; nu ştia unde se află Madridul, nici ce înseamnă cuvântul aeroport.
Când Luca îi povesti despre avioane şi alte obiecte zburătoare, bătrânul îl privi nedumerit preţ de câteva clipe, apoi o luă la fugă, dispărând după un colţ. De bună seamă, nu văzuse niciodată lucruri precum cele pomenite şi i se păreau aiureli; îl luase pe Luca drept nebun ori vreun ins ciudat, cu intenţii neliniştitoare.
Însă, după o vreme, bătrânul se întoarse:
-Domnilor, lăsaţi prostiile! poate că aţi băut cam mult, dar asta e de iertat într-o zi însemnată ca aceasta. Haideţi mai bine şi dumneavoastră, că e nevoie de toată lumea acolo. Haideţi, cu toţii, să trezim zeul !
Luca şi Matei îl urmară pe bătrân printr-un hăţiş de străzi; de la o tarabă, Matei cumpără două pelerine colorate pentru el şi Luca, contra unei folii metalizate pe care o scoase dintr-un buzunar al servietei. Cu pelerinele peste haine păreau mai puţin excentrici; bătrânul se arătă mulţumit de schimbare.
Pe drum, bătrânul le povesti, cu blândeţea unei educatoare, despre scopul acelei zile, pe care toată lumea părea să-l ştie, în afară de ei.
Din zece în zece ani, oamenii obişnuiau să-l trezească pe zeu din somn. Acesta era un lucru necuvenit, însă zeul îi iartă de fiecare dată, pentru că este atât de bun. A dormi este ceva divin; doar zeul şi oamenii morţi dorm tot timpul, însă unii spun că oamenii se reîncarnează.
Zeul locuia în piaţa mare a oraşului, în vârful unui con înalt de vreo 15-20 de metri, făcut dintr-o singură bucată de ceramică smălţuită, colorată în alb, negru şi mai ales roşu. În partea de sus, conul de ceramică avea o fereastră; acea fereastră avea să se deschidă la trezirea zeului, spre ea erau aţintite toate privirile.
Bătrânul, Luca şi Matei înaintau acum cu greu spre piaţa mare, prin şuvoaie de oameni; când aglomeraţia deveni prea mare, bătrânul se opri gâfâind. Acum se vedea şi conul în vârful căruia dormea zeul.
“Destul”, zise bătrânul. “Acum o să ne prindem în horă”.
Într-adevăr, mulţimea clocotitoare era legată într-un fel de horă care, din câte şi-a dat seama Luca, înconjura toate străzile oraşului într-o formă de stea cu treisprezece colţuri, fiind plină şi înăuntrul ei cu şiraguri de oameni dansând. Din loc în loc, în horă erau prinşi oameni care cântau la nai, dând ritmul dansului; naiul era ţinut cu o a treia mână -probabil o proteză- care părea că le iese din piept.
Au trecut astfel câteva ore în care, prinşi în lanţul de oameni, ocoliră de mai multe ori piaţa mare şi oraşul. Nu se auzea altceva decât şuieratul continuu al naiului. Se apropia seara. Oamenii, roşii la faţă şi asudaţi bine, obosiseră; lângă ei, bătrânul abia se mai ţinea pe picioare. Luca îşi aduse aminte spusele lui Matei, că nu pot rămâne în trecut mai mult de o zi; tovarăşul lui, însă, dansa nepăsător, cu aceeaşi privire visătoare şi tristă.
Deodată, bătrânul se opri, gata să cadă; o dată cu el, toate şiragurile de oameni încetiniră şi se opriră, privind spre el, aşteptând ceva. Adunându-şi parcă ultimele puteri, bătrânul începu o incantaţie într-o limbă necunoscută; mulţimile începură să o rostească şi ele şi să se rotească în ritmul ei. Curând, zidurile şi străzile vuiau, în timp ce soarele cobora implacabil spre apus.
Înainte de a se trezi iarăşi în camera de zi a lui Luca, cei doi avură timp să vadă deschizându-se fereastra de sus a conului şi să audă, peste mulţime, cuvintele calme ale zeului:
“…Seara e adevăratul început, cel care se pierde în somn
Aripa de fluture bate o singură dată”
Cândva, urcând pe muntele Piule din Retezat, am simţit mirosul apropiat al unui urs. Se odihnea, în amiază, la umbra jnepenilor. Ciobanii locului îl ştiau; ştiau şi locurile în care poposea “ăla” în orele de arşiţă.
Un cunoscut mi-a povestit că, prin aceleaşi locuri, cu ani în urmă, un urs se înfrupta din vitele unei turme de pe Drăcşanul. Într-o noapte mâncase pulpa din spate a unei vaci, lăsând vaca în viaţă; în a doua noapte a mâncat şi restul.
Asta e ciudăţenia urşilor: îşi mănâncă prada de vie. Ca şi prădătorii cei mai primitivi, unicelulari, nu îşi ucid victimele înainte; nu îşi amestecă în hrană instinctul criminal. Ursul paşte carne.
Dacă aş adormi în amiază printre jnepeni, poate că m-aş trezi cu un braţ sau o pulpă mâncată de un urs care, dealtfel, nu vrea să mă ucidă. Şi, dacă aş avea puterea de regenerare a unor viermi sau insecte arhaice, poate că pulpa mâncată mi-ar creşte la loc până a doua zi.
*
În România cei mai mulţi urşi se nasc în zodia Vărsătorului. Acest semn zodiacal e considerat a fi “uman”; de aceea, poate, ursul seamănă atât de mult cu omul şi, în legendele noastre populare, se trage dintr-un om degenerat. La urma urmei nu suntem atât de diferiţi.
În amiază şi ursul stă la umbră. Când se ridică, ziua îi pare şi lui alta; ca şi când i-ar fi ascuns tot timpul această faţă necunoscută.
Pe insula Socotra trăieşte un crab prădător de apă dulce; o specie endemică, numită Socotrapotamon socotrensis. Despre el am aflat (din “National Geographic”) că se află în vârful lanţului trofic acvatic al insulei. Un răcuşor cumplit, aşadar.
Când ne gândim la o insulă, o vedem ca pe un uscat minuscul înconjurat de ape; şi uităm că şi pe insulă, de obicei, este apă. Iar în apa de pe insula Socotra cel mai puternic şi vorace vieţuitor e un crab.
Şi alte specii de crab sunt stăpânii lumii în care îşi duc viaţa; însă lumile lor se află în întunericul peşterilor ori, poate, în cotloane nebănuite ale oceanului. Crabii din Socotra stau la soare, mirabili şi magnifici, pe insula lor din zodia Racului.
Iar pe insulă e puţină apă şi foarte mult soare.
Omul, insular prin natură, şi-a imaginat că petecul lui de piatră şi sol e înconjurat de un ocean nesfârşit; ori, mai târziu, că fragila planetă Pământ pluteşte într-un Cosmos nebănuit de vast şi abisal totdeodată. Crabii înţelepţi din Socotra îşi imaginează probabil că ochiul lor de apă e înconjurat de un pământ nesfârşit, uscat şi arzător.
Haiku; m-am simţit mereu străin de această specie literară. Mi se pare o poezie de păianjen care culege roadele întâmplătoare ale plasei. Are ceva avid, unidirecţional, care văduveşte spaţiul de o dimensiune sau de mai multe.
Cu toate acestea, am scris şi eu, cândva, un haiku; se află aici. O raritate :); probabil singurul haiku din viaţa mea. Nu întâmplător, e cu amiază şi umbră. Iată-l:
Amiază;
doar zborul păsării
lasă o umbră
Abia atunci eşti aici, când simţi
ochii făpturilor ce te confundă cu altul;
voia fiinţelor din ramuri, nepăsătoare
la voia ta de-a fi.
Şi-acasă întors, parc-ai rămas
în hăţişul pădurii amare.
Jivine peste adânc,
necuvântătoare, mişcări
întrupate în spatele frunzei
te-au oglindit în ochiul deschis ca o teamă.
Şi-acum simţi că îţi strigă,
fug şi şchioapătă neliniştit.
Şi-acea frângere-a strigătului
înapoi adie tăcut
în pădurea amară.
…
În miezul zilei mă gândeam la arhipelagul Kerguelen. E un loc unde insectele nu au aripi; nici muştele, nici fluturii. Acolo vântul bate atât de tare, încât pot să zboare doar păsările. Mai demult am citit că descoperitorul lui, Yves Joseph de Kerguelen de Trémarec, nu a pus niciodată piciorul pe insule, ci le-a privit doar de pe vas. La fel şi eu; s-ar putea spune că le privesc de la o oarecare distanţă, legănat de valuri.
E o oră de linişte; în jur îmi zboară, lipicioase şi fără speranţă, muştele zilei. Mă cufund în impresii ca într-o zeamă incertă; aşa se dizolvă uneori acel lipici, acea aderenţă a muştelor şi a zilei care, în amiază, începe să treacă. Şi muştele încep să se înece, agonizând; apoi vin altele şi altele. Dar, când mă voi ridica de pe scaun şi voi începe să merg, muştele mi se vor aşeza iarăşi pe dosul palmei şi pe frunte.
Poate, cândva, mă voi trezi într-o vacanţă nebănuită pe Insulele Dezolării, acolo unde muştele nu zboară, pentru că vântul le-ar arunca în ocean. Însă mâine, la amiază, îmi voi dori fluturi din pădurea ecuatorială, iar muştele mă vor năpădi iarăşi în drumul spre umbră.
De la o vreme am cam obosit să umblu pe străzi în ora mea liberă; am început să caut umbra. De cele mai multe ori trec pragul unui bar de cartier; o cârciumă în care clienţii obişnuiţi sunt muncitori în construcţii şi elevi care chiulesc de la licee industriale. Când intru, pe fundal se aud mereu un serial coreean şi manele de pe telefoanele mobile.
Mă aşez la o masă – aceeaşi – şi îmi dau seama cât de otrăvitor poate fi soarele amiezii. E bine că sunt la umbră. Un loc în care nu răsună nicio armonie; un loc care ar fi hidos dacă ar avea la ora aceea vreun termen de comparaţie. Afară soarele arde încet lumea; se poate întâmpla orice. La umbră, însă, nu se prea poate întâmpla nimic. De afară nu răzbat nici măcar amintirile. Cred că, dacă nu aş mai ieşi din bar, nu aş putea nici măcar să mor vreodată. Aş rămâne ca o fantomă în viaţă, pironită locului, la aceeaşi masă, cu aceleaşi gânduri contradictorii; pentru că acolo contradicţia e o banalitate fără de care nu se poate nimic.
Afară soarele e în ceasul amiezii; în fiecare rază lumina are, se spune, unduirile nebănuite ale unui şarpe. Un şarpe unduind în nimic. Dar ceasul amiezii va trece, iar otrava se va prelinge pe lângă lucruri; ca şi când nu ar fi fost. De fapt, nici nu a fost, pentru că această amintire se şterge o dată cu faptul.
Al Phagora 