Pe Liviu Rizea îl mânca pielea -la propriu- într-un mod inimaginabil. Doctorul Curelaru, cel mai bun -se zice- dermatolog din oraș, se retrăsese în spatele unei draperii și, aparent, îl abandonase pe un scaun în cabinet.
Acest prurit straniu nu era însoțit de niciun fel de erupție cutanată. Singurele urme de pe piele erau cele pe care și le făcuse singur, scărpinându-se cu unghiile până în carne. Senzația apăruse din seara precedentă, iar dimineața Liviu Rizea nu fusese în stare să ajungă la serviciu.
În cele din urmă, după vreo jumătate de oră agonizantă, doctorul Curelaru își făcu apariția din spatele draperiei, precedat de burtica remarcabilă care nu mai prea încăpea în halat. Se așeză la birou, cu o privire năucă; scoase din buzunar o gumă și începu să o rumege, părând să nu-l observe pe bietul pacient.
-Ce-i de făcut, doctore? Ce am? e vreo alergie? rosti Liviu Rizea, printre dinții încleștați.
-Mă tem că nu, zise doctorul, privind ceva de pe birou.
-E râie? e lepră?
-Nu… Cum să vă explic, toată problema e aici, zise doctorul, îndreptându-și degetul arătător spre chelie.
-Adică… mi se pare? mă autosugestionez? am înnebunit?
-Nimic din toate acestea, stimabile. Vreau să spun că acolo acționează parazitul.
-În creier?
-Exact. Nu aveți nimic deosebit pe piele, nici sub piele.
-Să încerc un calmant?
-Nu prea merge pe termen lung. E deștept.
-Deștept? parazitul?
-Da, așa se pare.
-Puteți să-mi spuneți cum se numește?
-Asta nu, din motive de securitate. Oficial, existența nu îi este recunoscută.
-Și-o să-mi spuneți până la urmă ce-i de făcut?
-Aveți răbdare. Mi-e greu să vă spun asta.
-Încercați.
Doctorul se încordă brusc și scoase un fel de behăit grav, ca un berbec supărat; sau așa i se păru lui Liviu Rizea. Apoi începu să se plimbe prin cabinet, cu mâinile la spate.
-Domnule Rizea… situația e destul de serioasă. Aveți, practic, de ales între a suporta mâncărimea pentru tot restul vieții -ea devine suportabilă în cea mai mare parte a timpului- sau…
-Să mor?
-Lăsați-mă să vorbesc, domnule Rizea. Deci, e posibil să scăpați de mâncărime definitiv, cu condiția să rămâneți desfigurat. Fiecare centimetru pătrat al pielii dvs. va arăta cât se poate de hidos. Pot să vă arăt imagini, să vă faceți o idee.
Și doctorul Curelaru scoase din buzunarul halatului câteva poze, fluturându-le nervos înaintea ochilor lui Liviu Rizea.
-Vedeți? vedeți? Ca să vă explic așa, simplu, parazitul ăsta poate să infesteze doar anumite persoane. Sunteți unul din vreo sută, în toată lumea. El se înmulțește în principiu doar vegetativ, dar se pare că vrea să înflorească. N-am un cuvânt mai bun; el nu e nici plantă, nici animal. Iar înflorirea asta produce modificări ireversibile ale pielii omului parazitat; ce să zic, ceva mai groaznic n-am văzut. Problema e că nu poate înflori de unul singur; dar e un medicament care o provoacă. O dată înflorit, parazitul moare și rămâi absolut imun la el, ori poate… te consideră inutil; specia a luat deja ce i-a trebuit din tine. Cert e că nu se mai cuibărește unde a înflorit o dată.
Liviu Rizea se ridică în picioare, uitându-se pe sub sprâncene la doctorul Curelaru.
-Domnule doctor, vă mulțumesc. Cred că deocamdată o să încerc să mă descurc cu senzația. Dacă nu, vă mai caut.
-Cum doriți, răspunse medicul. Să vă dau un calmant mic, o să vă țină până acasă. Și cinci zile de concediu, veți avea nevoie, vă asigur.
Liviu Rizea înghiți o tabletă ce părea să fie un simplu paracetamol, dădu mâna cu doctorul și ieși din cabinet.
-Ce țicnit! izbucni el pe stradă. Doamne, ce țicnit!
Mâncărimea încetase. Cu toate acestea, precaut, Liviu Rizea își făcu o programare la alt dermatolog, peste trei zile.
A doua zi, dezbrăcat de toate hainele și purtând pe piele tumefacții și volute enorme și stranii, în toate culorile curcubeului, fostul pacient alerga spre marginea orașului pe care avea să-l părăsească pentru totdeauna, după cum nici pielea nu mai avea să-l gâdile vreodată.
-La pădure! la pădure! strigă Liviu Rizea. Sunt un om liber, mai adăugă el, cu un glas parcă neomenesc.
