Cosmin avea vreo douăzeci și ceva de ani, tenul deschis, ochi albaștri-verzui și tendințe vădite către îngrășare. Deși era un băiat inteligent și bun la suflet, nu își trecuse -din motive lesne de înțeles- examenul de bacalaureat și acum, după doi ani de la ultima încercare, își regreta din toată inima eșecul școlar. Mai ales joi seara.
Joi seara, cu zece minute înainte de ora închiderii, își făcea apariția un ins ciudat. Ca un făcut, magazinul se golea; timp de câteva minute dispăreau clienții, colegele, chiar și oamenii de la pază. Rămâneau doar Cosmin -de serviciu la bandă- și noul venit. Omul mirosea îngrozitor, iar mirosul era indescriptibil. Cosmin descria nuanțe olfactive de corp uman nespălat cu lunile, wc murdar, vulpe de la zoo și cadavru, dar nu putea spune exact a ce miroase respectivul. Îl poreclise Dihorul; nu doar din pricina mirosului, ci și a felului în care intra, parcă ascunzându-se, iscodind cu ochii lui mici, de fiară.
Noroc că Dihorul nu stătea mult în magazin. Își cumpăra de obicei o bere la 3 litri și o pâine albă de un kilogram; și pleca. Cosmin rămânea oftând și blestemând, cu ochii împăienjeniți și nasul într-o batistă parfumată în care turna din belșug after-shave.
Nu-l putea înțelege pe Dihor. Nu putea pricepe de ce există asemenea oameni. Cosmin își făcea un duș dimineața și unul seara, iar când avea posibilitatea își mai făcea unul sau două și în timpul zilei. Părul, pieptănat cu grijă, era mereu proaspăt dat cu gel.
Așa că, într-o seară de joi, Cosmin n-a mai suportat și și-a permis să îl interpeleze pe client, în timp ce acesta aștepta la casa de marcat.
-Domnu!… Dooomnuuu!… Da, dumneavoastră. Domnule, poate nu vă dați seama, dar aveți un miros foarte deranjant. Poate nu folosiți săpunul care trebuie. Poate deodorantul e de vină. Poftiți aici… și Cosmin îi înmână un pachețel, conținând un săpun antibacterian și un antiperspirant fără săruri de aluminiu. Un mic cadou… din partea magazinului nostru (aici Cosmin mințea, lucrurile erau cumpărate din banii lui).
Dihorul privi pachețelul cu spaimă, iar pe Cosmin cu o ură nemărginită. Se îndepărtă, lăsând pâinea și berea pe banda de marcat, apoi începu să plângă, ori să scheaune, cu o voce neomenească. Băieții de la pază veniră, astupându-și nările. Cosmin privea perplex în urma Dihorului, care ieșise din magazin.
-Ce tare pute ăsta! dobitocul dracului! zise unul din paznici, gata să vomite.
-Dihorul?… da, pute, zise Cosmin, ridicând din umeri. N-a vrut să ia săpunul.
-I-ai luat săpun? băi, îți pierzi vremea. Ăștia-s cretini, n-ai ce face.
Cosmin oftă încă o dată, de parcă o etapă importantă a vieții lui se încheiase.
Nu după multă vreme, Cosmin se trezi dat în judecată de Dihor, pentru insulte și calomnie. La început nu-i veni să creadă, dar era adevărat. Mai mult, directorul magazinului îl certă cum se cuvine și îi dădu preavizul.
”Măcar nu mai pute acum”, reflectă Cosmin cu voce tare, chiar în sala de judecată, privindu-l pe Dihor. Asta nu-i ajută prea mult proaspătului concediat.
Cosmin mai ascultă cu uimire, pe jumătate amuzat, mărturiile colegelor și băieților de la pază, care afirmau că nu au simțit niciodată vreun miros puternic ori neplăcut în preajma Dihorului (Vizante Silvan, pe numele lui), client fidel și respectat.
”Domnule Mara Cosmin”, zise judecătorul, ”fiecare din noi are un miros specific, fără îndoială. În societatea noastră, însă, e de dorit ca fiecare să accepte mirosul celuilalt. Trebuie să fim toleranți și să acceptăm diferențele. Dacă mirosul altuia ți se pare insuportabil, gândește-te că această impresie subiectivă ți se datorează numai și numai dumitale! Învață să înțelegi și să accepți.”
Neavând antecedente, Cosmin fu condamnat doar la două sute de ore de muncă în folosul comunității. ”Măcar am de lucru”, zâmbi el la aflarea sentinței. Dihorul îl privea furios, nemulțumit că scapă cu atât.
Întors acasă după prima zi de prestare a pedepsei (la un azil de bătrâni), Cosmin trăi în sfârșit o mică bucurie: sub colțul unui covor pe care stătea piciorul patului găsi o hârtie de 50 de lei. ”Cine știe când am pus-o aici”, gândi Cosmin, în timp ce forma pe mobil numărul lui Remus, vechi prieten.
-Bă Remuse, fii atent, am găsit 50 de lei, bă! Mă duc să mă îmbăt. Vii?
-Nu vin bă, am treabă. Vezi să nu te sinucizi.
-Mai am vreme. Ești fraier, bă. Mă duc că se-nchide crâșma.
-Nu se închide niciodată. Ai grijă.
De la crâșmă spre casă drumul e greu, însă de multe ori pustiu. Ar fi fost cu desăvârșire pustiu și în acea noapte, dacă nu s-ar fi întâlnit chiar cu Dihorul, pe care l-a văzut abia în ultima clipă, înainte ca acesta să-și înfigă dinții lungi în beregata lui. Cosmin nu avu vreme nici măcar să se sperie. Căzuse ca un sac inert, cu Dihorul agățat de el.
Dihorul îl scutură o vreme în dinți, apoi se ridică rânjind, îmbătat de izbândă.
-Pui gras! bolborosi el, cu gura plină de sânge și salivă. Pui gras!
