Slujitoarele

Pentru marea sărbătoare

se trudesc în călindare

multe zile slujitoare…

Oare s-or pensiona

și ele cândva? cândva…

Film medieval

Bogat e castelanul, dar pare cam zgârcit,

că nicio încăpere nu și-a mai tencuit…

Și-un cavaler arată iubitei un secret:

o urmă de vaccin pe al său umăr drept.

***

Burniță rece;

pe poteci – vânătorii

sumbri, lacomi, calzi…

Porcul și stelele

Se spune că porcii nu pot să își ridice capul pentru a privi în sus. Desigur, dacă porcul se lasă pe-o parte și ridică o anume ureche, poate să vadă cu un ochi zenitul. Dar se pare că îl interesează mai mult pământul.

Cu toate acestea, într-una din cele mai vechi reprezentări ale porcului întâlnite pe teritoriul României, acesta privește în sus; posibil spre astre. E vorba de un capac de vas de lut din cultura Gumelnița, modelat în forma unui cap zâmbitor, inconfundabil; datează din a doua jumătate a mileniului al V-lea a.Chr.

Dacă este într-adevăr un capac de vas, iar capacul stătea pe vas în aceeași poziție firească în care stă pe masă, porcul -sau capul de porc- privește cu ochi larg deschiși Cosmosul. Și îl adulmecă.

Sursa imaginii: cimec.ro

Piesa se găsește la Muzeul Civilizației Gumelnița, din Oltenița.

Numărând beri (23)

În unul din binecuvântatele concedii din trecut, Gică și prietenii lui au băut bere în fiecare zi a săptămânii. În fiecare din primele cinci zile, ei au băut media (aritmetică) a numărului de beri băute în următoarele două zile, iar în a doua zi au băut mai puțin decât în prima. Atât se mai cunoaște, din negura vremurilor…

În aceste condiții, care este numărul minim de beri pe care le-au băut în cele 7 zile?

(imaginea: LuckyStarr, Wikimedia Commons)

Sandwich

Tic-tac… ceasornicul

face și de mâncare;

de ce să risipim

energia bătăilor lui?

Iar foamea va da un înțeles

hranei mecanice.

V

Victorie – tu,

iepuraș blând, cu urechi

atent ciulite…

(imaginea: Wikimedia Commons)

Fața nevăzută

”Lumina care umplea spațiul creștea cu o intensitate fără pereche, căci acești asteroizi o dispersau în toate sensurile. La un moment dat, ea fu atât de vie, încât Michel, trăgând spre fereastră pe Barbicane și Nicholl, strigă:

-Invizibila Lună e vizibilă, în sfârșit!

Și toți trei, într-o revărsare luminoasă de câteva secunde, întrezăriră acest disc misterios pe care ochiul omenesc îl zărea pentru prima oară.

Ce distingeau ei la această distanță pe care n-o puteau evalua? Câteva benzi alungite pe disc, adevărați nori formați într-un mediu atmosferic foarte restrâns, din care apăreau nu numai toți munții, dar și relieful de-o importanță mai mică, circuri, cratere căscate așezate capricios, asemănătoare cu cele care există pe suprafața vizibilă. Apoi spații imense, nu câmpii sterpe, ci adevărate mări, oceane răspândite din abundență, care reflectau în oglinda lor lichidă tot acest farmec minunat al focurilor din spațiu. În sfârșit, pe suprafața continentelor, întinse mase întunecoase, care apăreau asemenea unor păduri imense sub rapida iluminație a unui fulger.

Era aceasta o iluzie, o eroare a ochilor, o înșelăciune optică? Puteau ei da o afirmație științifică acestei observații atât de superficial obținute? Vor îndrăzni ei să se pronunțe asupra problemei referitoare la posibilitatea de a fi locuită, după o atât de insuficientă observare a discului invizibil?

Între timp, fulgerările spațiului slăbiră puțin câte puțin, strălucirea-i întâmplătoare se micșoră, asteroizii se împrăștiară pe traiectorii diverse și se stinseră în depărtare. În sfârșit, spațiul cosmic își reluă strălucirea-i obișnuită, stelele, un moment eclipsate, scânteiară pe boltă și discul, abia întrezărit, se pierdu din nou în noaptea de nepătruns.”

(Jules Verne, ”În jurul Lunii”; traducere de Aurora Gheorghiță, ed. ”Ion Creangă”, 1990)

Pentru întreaga savoare a acestui roman scris în 1869, cititorul contemporan ar trebui să ignore câteva lucruri despre Lună pe care, probabil, le știe, dar îi erau inaccesibile lui Jules Verne. Dealtfel, cei trei eroi ai cărții admit tacit, împreună cu autorul, că fascinantele imagini ale celeilalte fețe a Lunii s-ar putea să fi fost doar o iluzie. O iluzie optică, pentru cele trei personaje; o ipoteză greșită, din partea scriitorului. Dar ficțiunea rămâne; în lumea ei, desigur, din ce în ce mai detașată de realitatea concretă pe care ne-o dezvăluie știința contemporană.

(În imagine, fața întunecată a Lunii, fotografiată de astronauții misiunii Apollo 16; sursa: Wikimedia Commons)

Leul saturnian

Multor pasionați de astrologie din țara noastră -dar și unora pe care acest domeniu îi interesează doar din când în când- probabil nu le-a scăpat faptul că, atât la Marea Unire din 1918, cât și la Unirea din 1859, Saturn se afla în semnul Leului.

Saturn în Leu… Îmi imaginez un bătrân și singuratic leu de peșteră, trăind în pustietatea stâncilor unui munte întunecos. Nimeni nu știe dacă leul e de un egoism feroce, ori dacă își devorează cu ferocitate propriul eu.

De pe înălțimea stâncii sale, leul privește solemn sau impasibil paradele; când trece Drapelul, leul îl salută, rămânând o vreme împietrit ca o statuie pe soclul său.

Aripi…