Cizmarul zgârcit

January 22, 2019

Cizmarul umblă cu cizmele sparte, spune un proverb. Era și cazul d-lui Coza Petru, meșter de modă veche și foarte iscusit; ce ieșea din mâna lui nu mai avea moarte. Mulți purtau toată viața cizmele croite ori reparate de d-l Coza. Ca orice om, însă, d-l Coza avea cusururi; lucra scump, foarte scump și te gândeai de două ori dacă să-i lași la reparat o pereche de încălțări ori să îți cumperi alta. Apoi, întru toate era un zgârcit fără seamăn.
Aceasta din urmă s-a adeverit atunci când d-l Coza a încercat să-și repare cizmele sparte. Nu se cădea să le ducă altcuiva, pentru a nu-și compromite firma. Așa încât s-a dus cu cizmele la propria cizmărie. Însă, zgârcit cum era, nu s-a înțeles la preț cu el însuși (care lucra scump, după cum am spus). De aceea umblă cu cizmele sparte până în ziua de azi.

Se spune că d-l Coza a povestit întâmplarea cu cizmele vecinului său Radu Popa, croitorul.
-Vecine, ar fi spus Radu Popa, asta înseamnă să fii zgârcit: ajungi să nu te mai înțelegi chiar cu tine însuți.
-Parc-aș avea ceva de împărțit cu mine, răspunse d-l Coza. Cu mine nu se pune nimeni. Nici eu nu mă pun.

De atunci cei doi nu și-au mai vorbit prea des, chiar dacă Radu Popa îi aduse în dar de Crăciun d-lui Coza un costum nou de haine, care îi venea ca turnat și era croit dintr-o stofă excelentă, ca pe vremuri.

Advertisements

Ingrata

January 22, 2019

Plaisir d’amour ne dure qu’un moment,
chagrin d’amour dure toute la vie.

J’ai tout quitté pour l’ingrate Sylvie,
Elle me quitte et prend un autre amant. …”

A existat vreo Sylvie în viața lui Jean-Pierre Claris de Florian? Sau este Sylvie pentru că rimează cu vie?
Ori poate Sylvie -din latinul silva ”pădure”- este vreo nimfă silvană, ascunzând în delicatețea ei sălbăticia unei fiare?

În orice caz, am fost de acord cu poetul, cu versurile și cântecul care au fascinat atâția interpreți. Sylvie este o ingrată, indiscutabil.
Nevastă-mea, însă, a fost de altă părere. Teoria ei este că bietul om s-a amorezat de Sylvie tocmai pentru că așa a fost Sylvie dintotdeauna, fâșneață și nestatornică; știa că va fi înșelat, dar a ignorat cu bună știință acest aspect. Se pare, deci, că avem în vedere doar partea care ne convine din fatalitate; însă fatalitatea este un întreg.

În fine.

 

 

(așa adorm insomniacii)

January 21, 2019

Uneori te împiedici
de propriile urme în lume

(acest anti-trecut;
trecutul fiind
urmele lumii în tine)

și, în cădere,
adormi.

Artistul

January 18, 2019

-Sfarmă-Piatră,
om de artă,
ce sculptezi?
-Tot ce vezi.
Tot ce cade
și se roade,
se dărâmă,
se sfărâmă
în nisipuri
și din ziduri
și din drum,
îmi asum.
-Ești om bun?
-Ce să-ți spun?
Arta goală
mi-e morală,
etică
bezmetică.

 

 

coltul

Oul

January 16, 2019

Când nu vrea nimica nou,
pasărea adoarme-n ou;
ațipește ca prin vrajă
în oul fără de coajă,
pe care unii încearcă,
dar nu pot nicicând să-l spargă.

 

pasarea

Oameni de la răspântii…

January 15, 2019

Oameni de la răspântii, târgoveți,
în lumea asta mare nu vedeți
decât întinse drumuri și răscruci;
de nicăieri spre nicăieri te duci
pentru câștiguri, mărfuri noi și pradă
și poama ce din cer stă ca să cadă.
Cu rostul lângă drum, dintotdeauna,
nu vei simți deloc sub tălpi țărâna,
tu, orășene de pe strada lată;
sub pasul tău, pământul fi-va piatră.

Pielea

January 14, 2019

Pe Liviu Rizea îl mânca pielea -la propriu- într-un mod inimaginabil. Doctorul Curelaru, cel mai bun -se zice- dermatolog din oraș, se retrăsese în spatele unei draperii și, aparent, îl abandonase pe un scaun în cabinet.

Acest prurit straniu nu era însoțit de niciun fel de erupție cutanată. Singurele urme de pe piele erau cele pe care și le făcuse singur, scărpinându-se cu unghiile până în carne. Senzația apăruse din seara precedentă, iar dimineața Liviu Rizea nu fusese în stare să ajungă la serviciu.

În cele din urmă, după vreo jumătate de oră agonizantă, doctorul Curelaru își făcu apariția din spatele draperiei, precedat de burtica remarcabilă care nu mai prea încăpea în halat. Se așeză la birou, cu o privire năucă; scoase din buzunar o gumă și începu să o rumege, părând să nu-l observe pe bietul pacient.
-Ce-i de făcut, doctore? Ce am? e vreo alergie? rosti Liviu Rizea, printre dinții încleștați.
-Mă tem că nu, zise doctorul, privind ceva de pe birou.
-E râie? e lepră?
-Nu… Cum să vă explic, toată problema e aici, zise doctorul, îndreptându-și degetul arătător spre chelie.
-Adică… mi se pare? mă autosugestionez? am înnebunit?
-Nimic din toate acestea, stimabile. Vreau să spun că acolo acționează parazitul.
-În creier?
-Exact. Nu aveți nimic deosebit pe piele, nici sub piele.
-Să încerc un calmant?
-Nu prea merge pe termen lung. E deștept.
-Deștept? parazitul?
-Da, așa se pare.
-Puteți să-mi spuneți cum se numește?
-Asta nu, din motive de securitate. Oficial, existența nu îi este recunoscută.
-Și-o să-mi spuneți până la urmă ce-i de făcut?
-Aveți răbdare. Mi-e greu să vă spun asta.
-Încercați.

Doctorul se încordă brusc și scoase un fel de behăit grav, ca un berbec supărat; sau așa i se păru lui Liviu Rizea. Apoi începu să se plimbe prin cabinet, cu mâinile la spate.
-Domnule Rizea… situația e destul de serioasă. Aveți, practic, de ales între a suporta mâncărimea pentru tot restul vieții -ea devine suportabilă în cea mai mare parte a timpului- sau…
-Să mor?
-Lăsați-mă să vorbesc, domnule Rizea. Deci, e posibil să scăpați de mâncărime definitiv, cu condiția să rămâneți desfigurat. Fiecare centimetru pătrat al pielii dvs. va arăta cât se poate de hidos. Pot să vă arăt imagini, să vă faceți o idee.
Și doctorul Curelaru scoase din buzunarul halatului câteva poze, fluturându-le nervos înaintea ochilor lui Liviu Rizea.
-Vedeți? vedeți? Ca să vă explic așa, simplu, parazitul ăsta poate să infesteze doar anumite persoane. Sunteți unul din vreo sută, în toată lumea. El se înmulțește în principiu doar vegetativ, dar se pare că vrea să înflorească. N-am un cuvânt mai bun; el nu e nici plantă, nici animal. Iar înflorirea asta produce modificări ireversibile ale pielii omului parazitat; ce să zic, ceva mai groaznic n-am văzut. Problema e că nu poate înflori de unul singur; dar e un medicament care o provoacă. O dată înflorit, parazitul moare și rămâi absolut imun la el, ori poate… te consideră inutil; specia a luat deja ce i-a trebuit din tine. Cert e că nu se mai cuibărește unde a înflorit o dată.

Liviu Rizea se ridică în picioare, uitându-se pe sub sprâncene la doctorul Curelaru.
-Domnule doctor, vă mulțumesc. Cred că deocamdată o să încerc să mă descurc cu senzația. Dacă nu, vă mai caut.

-Cum doriți, răspunse medicul. Să vă dau un calmant mic, o să vă țină până acasă. Și cinci zile de concediu, veți avea nevoie, vă asigur.

Liviu Rizea înghiți o tabletă ce părea să fie un simplu paracetamol, dădu mâna cu doctorul și ieși din cabinet.
-Ce țicnit! izbucni el pe stradă. Doamne, ce țicnit!
Mâncărimea încetase. Cu toate acestea, precaut, Liviu Rizea își făcu o programare la alt dermatolog, peste trei zile.

 

A doua zi, dezbrăcat de toate hainele și purtând pe piele tumefacții și volute enorme și stranii, în toate culorile curcubeului, fostul pacient alerga spre marginea orașului pe care avea să-l părăsească pentru totdeauna, după cum nici pielea nu mai avea să-l gâdile vreodată.

-La pădure! la pădure! strigă Liviu Rizea. Sunt un om liber, mai adăugă el, cu un glas parcă neomenesc.

Pe fereastră, banal

January 13, 2019

Sub zăpadă totul se cumințește. Lucrurile spun tot mai puțin.

Tăcerea pământenilor vii este albă.

Vremea lupilor

January 12, 2019

Lup ascuns întru desime,
vreau să fiu și eu ca tine;
să știu cerbii a vâna,
îmbrăcat în pielea ta.

”… omul creşte oi ca să le mănânce lupii. Că, la nevoie, e bună ş-o gâscă, numai că şi ea şi femeia ţipă prea tare când intri în ogradă. Cânele e un ticălos, un renegat ş-un trădător: la nevoie e bun şi el de mâncat. În sfârşit, oricât s-ar mândri, omul e vrednic de dispreţ, pentru că, în loc să lupte cu ghiarele şi cu colţii, întrebuinţează unelte necinstite. Pe urmă, de ce se luptă cu lupul, dacă, după ce-l omoară, nu-l mănâncă? E un mişel, pentru că nu-şi are blana lui ş-o ia de la făpturi care au nevoie de ea. E o fiinţă fără credinţă şi fără judecată, pentru că-şi închipuie că Dumnezeu a făcut lumea numai pentru el…”

(Mihail Sadoveanu, “Lupii de la Cucoara urmează un război neistovit”)

Speranța

January 11, 2019

Prin codrul bătrân de brad
trece struțul evadat;
a fugit dintr-o ogradă
și-acum merge prin zăpadă,
dar speră că, până seara,
va ajunge în Sahara
și înspre Carpați se-avântă;
vântul bate, lupii cântă…

 

evadatul