O ureche veche
cândva, în asfințit,
deodată și-a găsit
sufletul pereche:
cealaltă ureche.
De-atunci le merge strună
și-aud tot împreună.
(Scrisă în vara anului 2018, pe plaja ”Trei papuci”… Mi-au adus aminte de ea micile răni cauzate de purtatul măștii pe urechi.)
Într-o după-amiază de vară, acum câțiva ani, mă bălăceam fără griji în apa caldă a mării. Când am ieșit pe mal, cufundat în trăiri care se scurgeau înapoi în valuri, firesc, ca apa din pletele mele rare, cineva m-a fotografiat dintr-o parte. M-am uitat printre gene -soarele îmi bătea drept în față- să-l descopăr pe paparazzo.
Era nevastă-mea.
-De ce mi-ai făcut poză? am întrebat.
-Aveai, așa, un aer solemn și misterios…
-Îmi imaginam că sunt Godzilla care iese din mare.
Toamnă, zână vineție,
întru seara cea târzie
amintirile mi-s coapte
să le strâng în prag de noapte:
scoroambe sau porumbele,
roadă nouă-n vremuri grele.
Se spune că 2021 va fi Anul Internațional al Peșterilor și Carstului.
Cunosc o zonă cu multe peșteri neexplorate, aflată acum destul de aproape de mine, pe un raft al bibliotecii. Puteți observa în imagine amploarea fenomenelor carstice (și e doar o față a pietrei!). Dacă în 2021 voi rămâne iar închis în casă câteva săptămâni în șir, am vreme să cercetez adâncurile peșterilor cu lupa; iar unde nu va fi posibil, mă voi da de trei ori peste cap și mă voi transforma într-o musculiță bețivă, suficient de mică pentru a străbate cotiturile galeriilor din piatră.
O curte are formă dreptunghiulară, cu frontul la stradă mai mic decât lungimea ei. Atât lungimea, cât și lățimea curții au un număr întreg de metri. În colțul din stânga al curții, la stradă, este un chioșc alimentar. Chioșcul este lipit de două laturi ale curții și are baza în formă de pătrat, latura acestuia având un număr prim de metri. Dintre vârfurile pătratului, cel care nu se află pe nicio latură a curții se află pe diagonala ei. La dreapta chioșcului, privind din stradă, se află o ușă de acces în curte.
Încape pe ușă o Dacia Logan?
(Problema este inspirată din peisajul drumului meu spre casă.)
În iarba de la poalele stâncilor am găsit un cartof. Părea că ajunsese de puțină vreme acolo. Era un cartof de piatră. Iar eu știu pe pământ o singură ființă care mănâncă asemenea cartofi: uriașul Sfarmă-Piatră.
Am lăsat cartoful în pace. Pentru Sfarmă-Piatră un cartof ca acela e la fel de mare cum ar fi pentru mine o măslină mică, dar uriașul e foarte chitros și nu-i place deloc să nu găsească la locul lor lucruri pe care le caută.
La el în grădină, Sfarmă-Piatră crește tot soiul de legume, toate de piatră. Grădina lui Sfarmă-Piatră nu a fost văzută încă de niciun om din zilele noastre; a ascuns-o bine, prăvălind bolovani și stânci peste toate potecile. Dar uneori, în vremea culesului, se mai rostogolește din ea –cine știe cum- un cartof.
Demult,
foarte demult,
la răsăritul soarelui
cei de prin locurile acestea cântau
și strigau chiote lungi.
Dinozaurii
știau să-și trăiască viața.
Ciulinii au spini, dar nu pentru gâze. Rar mi-a fost dat să văd plante atât de primitoare și darnice cu zburătoarele mici. Albine de tot soiul au poposit toată vara pe florile vineții. Și mulți fluturi.
Într-o zi de la sfârșitul verii, a zăbovit îndelung pe florile ciulinului un fluture mantia-împăratului, bătrân și cu aripile zdrențuite. Din când în când se ridica în zbor, străbătea pajiștea și apoi se întorcea la ciulin.
Și fire de iarbă își unduiau în vânt vremelnica statornicie; și, printre ele, un fir ca de iarbă, verde și apucător…
Fotografii din ultima Duminică a Verii astronomice. Soarele în Fecioară, Luna în Scorpion.
Înserarea lăsa întuneric în pădurea umbroasă de la marginea Dunării. Pitulate la rădăcina unui tufan, lângă drum, două femei îndrăzniră să se apropie de apă, pe malul înalt unde nu urcase stuful.
-Ai, dadă Ileano, zâsăși că aci să scaldă boieru’?
-Da, Anco. În fiecare sară.
-Pă’ și la ce mă adusăși aci? Să văd un om dăzbrăcat?
-O să vezi tu și om dăzbrăcat. Da’ ce-o să vezi aci n-o să mai vezi câte zile oi avea tu.
-Ete că-și lăsă hainele colea, observă Anca, ridicând cu vârful bățului o pereche de pantaloni scurți albi. Da’ ce, umblă în chiloți boieru ăsta al tău?
-Nu sân’ chiloț’, zise Ileana. Așa umblă boierii vara, cică le e cald. Ete-l cum înoată ca peștele!
Boierul se ridică deodată în mijlocul apei, scuturându-și pletele arămii. Câțiva stropi le atinseră și pe femei, cu totul neverosimil de la acea distanță.
-Hai să ne ascundem, că acuș iese!, zise Ileana.
Din dosul tufanului, femeile îl văzură pe boier ieșind din apă. Din câte se vedea, nu prea mai avea nevoie de haine, pentru că era deja îmbrăcat într-un costum negru, de seară, cu papion. Dar și mai ciudat era că hainele de pe el păreau uscate, de parcă apa nu s-ar fi prins niciodată de ele; la fel și părul lung, castaniu, pieptănat cu grijă pe spate.
Boierul își culese cu vârful bastonului hainele din iarbă și le aruncă în lada din spatele unei trăsuri care apăruse pe drum cine știe când și de unde. Pe scară nu se vedea niciun vizitiu. Boierul urcă în trăsură, iar cei trei cai roibi plecară în trap pe drum. De pe înălțimea malului, femeile mai văzură o vreme trăsura gonind pe drumul ce mergea de-a lungul Dunării, spre apus.
-Vasăzâcă nu-l văzuși niciodată pe boier dăzbrăcat, glumi Anca după o vreme.
-Eee! El să dăzbracă numa când vrea să steie așa. Rar. Da’ îl văzui mai dămult. Are la conac o statuie de un bărbat dăzbrăcat, c-un feli de coroană de raze pe cap. Am văzut când a cioplit-o un meșter mare, un scultor… și boieru stetea ete-așa, dăzbrăcat… de model, știi?
Pe lângă porți miroase-a must,
sau poate doar a struguri copți,
atât de-mbietor, așa cum ar fi toamna însăși
dac-ar fi doar un vis.
Și dincolo de porți sunt pomi și flori;
și oameni trăind,
cu problemele lor absurde.
Ei poate ar avea nevoie de cineva;
cineva care să fie străin ca o pasăre
și doar să poposească o vreme
obosit lângă poartă.
Apoi, când ar pleca, totul ar rămâne atât de limpede,
măcar o vreme
în noaptea mirosind a struguri copți
și poate a lemn umed și rece.
