În așteptarea unui prieten, căruia trebuia să-i înmânez un dosar, m-am oprit acum câteva zile într-un bar de la colțul străzii și mi-am luat o cafea. Decofeinizată. Barul era plin -poate din cauza ploii de afară, care cădea rece pe florile de liliac-, iar atmosfera părea destul de apăsătoare. Priveam pe fereastră, când pe scaunul din fața mea s-a așezat, timid, un necunoscut.
-Vă deranjez? m-a întrebat.
-Nu, desigur, am răspuns, propunându-mi să îl ignor în cele ce urmează. Ceea ce nu am reușit.
Avea ochii mari, negri și rotunzi, ca de focă. Creștetul chel îi era încadrat bizar de două smocuri de păr negru, lucios și ud, suspendate la o oarecare înălțime deasupra urechilor care păreau în întregime lipite de cap. Privirea avea ceva copilăros, dar profund și straniu; am întâlnit o expresie asemănătoare doar la copiii mai mici de un an.
Necunoscutul își luase o bere -marcă ordinară- la sticlă de jumătate de litru. Nu i-a fost dat însă să o bea în liniște.
În bar și-a făcut apariția o bătrânică energică, înveșmântată într-un pardesiu lung, purtând în mână -ca pe o lance- o umbrelă udă, cu vârful ascuțit.
-Mișule! cârâi băbuța către vecinul meu de masă. Hai acasă, i-me-diat!
Am privit-o. La prima vedere nu semăna cu Mișu -poate din cauza ochilor albaștri, tăioși- dar aveau multe trăsături în comun.
-Tot aici te găsesc? continuă ea. Nesimțitule!
-Vin acuș, mamă, îngăimă încurcat Mișu.
-Îți pierzi vremea cu toți ratații prin crâșme… (și i-am simțit privirea în ceafă) Tu știi ce s-a întâmplat?
-Nu, mamă.
-Șoseaua de centură e plină de gropi. La spital nu mai sunt medicamente pentru bolnavi. Pensia mi-a întârziat o zi. Lui unchiu-tău Alexandru i-a ieșit un furuncul în frunte. Tinerii vorbesc numai porcării pe stradă, în gura mare.
-Și eu ce pot să fac, mamă? Cu ce sunt eu de vină?
-Nesimțitule! Îndrăznești să-mi vorbești așa? Putoare ce ești! Ridică-te când îți spun!
Mișu părea teribil de încurcat. Îi dăduseră lacrimile.
-Vine imediat, doamnă, am spus deodată, întrebându-mă în sinea mea -cu groază- ce m-o fi apucat. Avem numai vreo trei minute de discutat ceva.
Și i-am arătat dosarul cu șină, singurul meu element de recuzită.
-Hm! făcu bătrânica. Și plecă valvârtej.
-Îmi cer scuze, domnule, zise Mișu, cuprins parcă de un tremur. Nu știu ce să mă mai fac cu mama. Când îmi spune, așa, ce necazuri are sau ce nu-i convine pe lumea asta… nu știu, dar încep să mă simt vinovat de toate lucrurile, de tot răul din lume, de parcă e din cauza mea. E îngrozitor. Și, credeți-mă, nu știu cum să rezolv situația asta.
-E greu, am convenit eu.
Am tăcut o vreme amândoi, până când Mișu goli pe nerăsuflate sticla de bere.
-Și … cu ce vă ocupați dumneavoastră? am întrebat. Îmi păreți cunoscut. (Mințeam, desigur.)
-Lucrez la bibliotecă, la Județeană. Parcă v-am văzut și pe dumneavoastră acolo.
Asta era posibil; mi-am făcut permis de lectură în urmă cu cinci ani, ca să citesc o carte pe care nu o găseam. De atunci n-am mai vizitat clădirea.
-Mă scuzați acum, mă grăbesc, zise Mișu, privind prin gura sticlei goale. Nu știu ce să mă fac… Trebuie să-i iau lui mama o pâine… și gropile de pe centură… medicamentele… Siria…
Și ieși din bar în ploaie, precipitat, legănând din șolduri ca o rață.
Poate că n-aș fi scris aceste rânduri dacă între timp nu s-ar fi plombat gropile de pe centura orașului. Și am înțeles că medicamentele au ajuns în cele din urmă la spital. Azi n-am mai auzit nicio înjurătură pe stradă. Și poate că unchiului Alexandru i-a trecut furunculul.
