Dihorul

November 13, 2018

Cosmin avea vreo douăzeci și ceva de ani, tenul deschis, ochi albaștri-verzui și tendințe vădite către îngrășare. Deși era un băiat inteligent și bun la suflet, nu își trecuse -din motive lesne de înțeles- examenul de bacalaureat și acum, după doi ani de la ultima încercare, își regreta din toată inima eșecul școlar. Mai ales joi seara.

Joi seara, cu zece minute înainte de ora închiderii, își făcea apariția un ins ciudat. Ca un făcut, magazinul se golea; timp de câteva minute dispăreau clienții, colegele, chiar și oamenii de la pază. Rămâneau doar Cosmin -de serviciu la bandă- și noul venit. Omul mirosea îngrozitor, iar mirosul era indescriptibil. Cosmin descria nuanțe olfactive de corp uman nespălat cu lunile, wc murdar, vulpe de la zoo și cadavru, dar nu putea spune exact a ce miroase respectivul. Îl poreclise Dihorul; nu doar din pricina mirosului, ci și a felului în care intra, parcă ascunzându-se, iscodind cu ochii lui mici, de fiară.
Noroc că Dihorul nu stătea mult în magazin. Își cumpăra de obicei o bere la 3 litri și o pâine albă de un kilogram; și pleca. Cosmin rămânea oftând și blestemând, cu ochii împăienjeniți și nasul într-o batistă parfumată în care turna din belșug after-shave.
Nu-l putea înțelege pe Dihor. Nu putea pricepe de ce există asemenea oameni. Cosmin își făcea un duș dimineața și unul seara, iar când avea posibilitatea își mai făcea unul sau două și în timpul zilei. Părul, pieptănat cu grijă, era mereu proaspăt dat cu gel.

Așa că, într-o seară de joi, Cosmin n-a mai suportat și și-a permis să îl interpeleze pe client, în timp ce acesta aștepta la casa de marcat.
-Domnu!… Dooomnuuu!… Da, dumneavoastră. Domnule, poate nu vă dați seama, dar aveți un miros foarte deranjant. Poate nu folosiți săpunul care trebuie. Poate deodorantul e de vină. Poftiți aici… și Cosmin îi înmână un pachețel, conținând un săpun antibacterian și un antiperspirant fără săruri de aluminiu. Un mic cadou… din partea magazinului nostru (aici Cosmin mințea, lucrurile erau cumpărate din banii lui).

Dihorul privi pachețelul cu spaimă, iar pe Cosmin cu o ură nemărginită. Se îndepărtă, lăsând pâinea și berea pe banda de marcat, apoi începu să plângă, ori să scheaune, cu o voce neomenească. Băieții de la pază veniră, astupându-și nările. Cosmin privea perplex în urma Dihorului, care ieșise din magazin.
-Ce tare pute ăsta! dobitocul dracului! zise unul din paznici, gata să vomite.
-Dihorul?… da, pute, zise Cosmin, ridicând din umeri. N-a vrut să ia săpunul.
-I-ai luat săpun? băi, îți pierzi vremea. Ăștia-s cretini, n-ai ce face.
Cosmin oftă încă o dată, de parcă o etapă importantă a vieții lui se încheiase.

Nu după multă vreme, Cosmin se trezi dat în judecată de Dihor, pentru insulte și calomnie. La început nu-i veni să creadă, dar era adevărat. Mai mult, directorul magazinului îl certă cum se cuvine și îi dădu preavizul.

”Măcar nu mai pute acum”, reflectă Cosmin cu voce tare, chiar în sala de judecată, privindu-l pe Dihor. Asta nu-i ajută prea mult proaspătului concediat.
Cosmin mai ascultă cu uimire, pe jumătate amuzat, mărturiile colegelor și băieților de la pază, care afirmau că nu au simțit niciodată vreun miros puternic ori neplăcut în preajma Dihorului (Vizante Silvan, pe numele lui), client fidel și respectat.
”Domnule Mara Cosmin”, zise judecătorul, ”fiecare din noi are un miros specific, fără îndoială. În societatea noastră, însă, e de dorit ca fiecare să accepte mirosul celuilalt. Trebuie să fim toleranți și să acceptăm diferențele. Dacă mirosul altuia ți se pare insuportabil, gândește-te că această impresie subiectivă ți se datorează numai și numai dumitale! Învață să înțelegi și să accepți.”

Neavând antecedente, Cosmin fu condamnat doar la două sute de ore de muncă în folosul comunității. ”Măcar am de lucru”, zâmbi el la aflarea sentinței. Dihorul îl privea furios, nemulțumit că scapă cu atât.

Întors acasă după prima zi de prestare a pedepsei (la un azil de bătrâni), Cosmin trăi în sfârșit o mică bucurie: sub colțul unui covor pe care stătea piciorul patului găsi o hârtie de 50 de lei. ”Cine știe când am pus-o aici”, gândi Cosmin, în timp ce forma pe mobil numărul lui Remus, vechi prieten.

-Bă Remuse, fii atent, am găsit 50 de lei, bă! Mă duc să mă îmbăt. Vii?
-Nu vin bă, am treabă. Vezi să nu te sinucizi.
-Mai am vreme. Ești fraier, bă. Mă duc că se-nchide crâșma.
-Nu se închide niciodată. Ai grijă.

De la crâșmă spre casă drumul e greu, însă de multe ori pustiu. Ar fi fost cu desăvârșire pustiu și în acea noapte, dacă nu s-ar fi întâlnit chiar cu Dihorul, pe care l-a văzut abia în ultima clipă, înainte ca acesta să-și înfigă dinții lungi în beregata lui. Cosmin nu avu vreme nici măcar să se sperie. Căzuse ca un sac inert, cu Dihorul agățat de el.
Dihorul îl scutură o vreme în dinți, apoi se ridică rânjind, îmbătat de izbândă.
-Pui gras! bolborosi el, cu gura plină de sânge și salivă. Pui gras!

Advertisements

Ospățul

November 13, 2018

Cuvinte în sos de minte!
totu-i proaspăt și fierbinte
și se-nfruptă, pe ales,
oaspeții flămânzi de sens.
Apoi șed cu burta-n sus
ca un munte la apus,
savurând acum și ei
o siestă de idei,
calm, în tihnă… iar pe urmă
se ridică mândra turmă,
ritualic și încet,
cu un râgâit discret.
Zâmbind amplu și nătâng,
mâna gazdei iar i-o strâng;
(amintire i-au lăsat
tot ce nu s-a… digerat.)

Trenul pierdut

November 12, 2018

Am stat în sala de așteptare a gării;
îmi așteptam trenul, eram singur.
A trecut un om cu mătura,
fără să măture;
și-a aprins o țigară și a zis:
-Ce faci aici?
-Aștept trenul.
-Care tren? a plecat.
Trebuia să aștepți în sala nouă.
Asta va fi demolată mâine.
-Dar e același tren, i-am zis.
-Nu contează. L-ai pierdut.
N-ai stat unde trebuie.
-Dar tu ce cauți aici? l-am întrebat.
-Tu să taci! mi-a răspuns.
Tu să taci.
Și a trecut murdărind cu mătura pereții.

Preziceri

November 12, 2018

O stare de lucruri se naște cândva, precum un om. Uneori ea durează mult, alteori mai puțin decât ne putem imagina – o clipă. Ceea ce ignorăm deseori, însă, e faptul că -precum un om- orice stare de lucruri are o viață intrauterină și că e la fel de vie în pântecul lumii precum este în afară. Iar faptul că uneori o anume stare de lucruri nu se naște niciodată nu înseamnă că nu a existat. După cum unii oameni mor înainte de a se naște în lume.
Prezicătorii adevărați sunt cei în stare să simtă pruncul în pântecele Mumei. Uneori fătul se naște, iar prezicerea se împlinește. Alteori nu.

Tot ce-i românesc…

November 12, 2018

”Câțĭ merg la tîrg toți nu cumpĕră.”

Așa este. Nu cumperi? Foarte bine. Dar de ce să exhibezi o pedanterie de grămătic obtuz?

(”Pronumele nehotărât „tot” cere un verb la afirmativ”, ca să știți și domniile voastre. Căutați și veți găsi critica unui afiș.)

 

Numayewara

November 11, 2018

Numayewara e o insulă frumoasă,
acolo-i un concurs de alergat:
cine ajunge ultimul la masă
va fi mâncat.

Soba

November 10, 2018

Când frigul se lipea de geam,
la ochiul sobei mă-ncălzeam,
în ceasuri lungi și desfătate
de turte, vin și mere coapte.
În toamne vechi, an după an,
eram din când în când țăran;
dar am rămas un biet plebeu
și nu am bani de șemineu.

Nu călcați pe spațiul verde!

November 9, 2018

Răhățeii de câine ecologic pot fi foarte greu de reperat acolo. Mai ales pe întuneric.

Mititei

November 8, 2018

Mititei, larve fierbinți
mursecate între dinți…
Din trăire mi-a rămas
pofta mea de sânge ars,
sfârâit în aspru joc
de carne linsă de foc.

Hotelul

November 7, 2018

hotel

Hotelul era în renovare, dar la parter avea o cameră locuibilă. M-am interesat în prealabil și am făcut o rezervare telefonică. Prețul era modic, mult mai mic decât la oricare alt hotel din oraș, unde șederea mi-ar fi fost prea costisitoare, chiar și în extrasezon.

Am ajuns noaptea, la 0.30. Paznicul de noapte, care constituia întregul personal al hotelului, mi-a pus în brațe lenjeria de pat și m-a condus în cameră. ”Dacă mai aveți nevoie de ceva, sunați”, mi-a zis -și a plecat, șontâcăind greoi de-a lungul coridorului. Nu mi-am dat seama unde sau ce anume să sun și am ieșit după el, dar dispăruse. Ori poate nu dispăruse de tot, pentru că în cameră era un portret al unui personaj aidoma paznicului hotelului; doar că era un căpitan de corabie, într-o uniformă ciudată.
-L-a pictat un pictor care mai venea pe-aici; m-a luat pe mine ca model, zise deodată paznicul, din pragul ușii. Am venit să vă aduc o carafă cu apă de băut. În cameră puteți să fumați, da să lăsați geamul deschis.
-Nu fumez, i-am răspuns. Și mai vine pe aici?
-Cine?
-Pictorul.
-A, nu. A murit astă iarnă, săracul.
-Asta nu pare o problemă, am mormăit eu, ridicând din umeri. Fie iertat! am rostit apoi, cu voce tare.
-Iertat fie. S-a prăpădit pe mare… era iarnă și nimeni nu l-a mai găsit.
-V-aș ruga să mă treziți la opt dimineața, rostii eu îndată. Mi-am pus telefonul să sune, dar… cine știe? Poate nu mă trezesc.
-O să dormiți bine aici, zise paznicul. Numa să nu cădeți din pat, râse el. Hai, noroc și noapte bună.

Nu-mi venea să rămân în cameră. Dar ce puteam găsi afară din ea? Am ieșit, cu o oarecare precauție, pe culoar și m-am plimbat o vreme, aruncând priviri prin încăperile goale și fără uși. Am pătruns într-o cameră din partea stângă a coridorului, dar, când să ies înapoi prin cadrul ușii, am găsit în față doar un perete. Misterul s-a lămurit îndată: mă aflam de fapt într-o cameră de pe partea dreaptă. Am ieșit pe culoar, intrigat și cu o senzație de amețeală. Mă pregăteam să urc la etaj, dar m-am oprit.
Ceva nu era în regulă nici cu auzul meu; un țiuit straniu se transforma într-un fel de vuiet, care făcea să vibreze pereții. Mă pregăteam să fac cale întoarsă spre camera mea, când din capătul culoarului izbucni valul; un talaz adevărat, venind spre mine. Am luat-o la fugă din răsputeri spre cameră. ”Patul! Să mă țin de pat”; doar asta mai aveam în minte, nu știu de ce.

Prin ușa deschisă a camerei am năvălit cu tot cu apa, poate prea târziu. Patul, devenit corabie, se zbătea acum între valuri, iar căpitanul mă privea mustrător.
-De ce-ai ieșit din cameră? urlă el, deasupra clocotului mării. De ce-ai ieșit din cameră? Nebunule! Nu ți-am spus că e singura locuibilă?
Căpitanul mi-a aruncat un colac de salvare și a izbutit să mă târască pe punte. Eram pe jumătate înecat.

-Treci la pompă, mă! mi-a strigat, îndată ce mi-am venit în fire. Am rămas doar noi doi pe vas, că pictorul a murit, ți-am zis. De când sunt pe mare n-am văzut așa furtună. Roagă-te pentru viețile noastre. Bărci de salvare nu mai avem. Dacă se scufundă, apucă-te de ceva care plutește.
După vreun ceas de dat la pompe, efortul devenise inutil. Cala corăbiei era pe jumătate inundată, iar catargele frânte. Înainte ca vasul să fie rupt în două, m-am prins strâns de o grindă care plutea. Pe căpitan nu l-am mai văzut, iar ce a urmat nu mai țin minte.

Îmi amintesc doar dimineața rece și aurie, pe o mare liniștită. Eram aproape de țărm și mă îndreptam spre el; bucata de lemn pe care mă urcasem era împinsă de un delfin uriaș.

…-Bună dimineaaața!
M-am trezit îndată, surprins de această urare făcută de un glas necunoscut. Un tânăr stătea în pragul ușii.
-I-ați spus paznicului că doriți să fiți trezit la ora opt… Îmi cer scuze, dar altă modalitate de trezire nu avem. Suntem în renovare.
-Aha, m-am lămurit eu. Și unde e paznicul?
-A plecat, și-a terminat tura, zise tânărul.
Rotindu-mi ochii prin cameră, am observat doar o ordine exemplară și dispariția tabloului.
-Tabloul! arătai eu spre locul gol. Unde e?
-A, tabloul. Ați mai fost pe la noi? Cred că l-a luat paznicul zilele astea. Azi dimineață era cam supărat; i s-au înecat corăbiile, surâse tânărul.
Și i-am privit surâsul copilăresc, de delfin.