Gastrică

Mândră floare, trandafir,
de eram un crocodil
azi pluteam în jos alene
pe ape reptiliene,
în miasme și mizerii,
fără teamă de bacterii…
Dar sunt om, e complicat,
zac de două zile-n pat
și-amintirile-mi cutreier
cu stomacul până-n creier.
Înțelept destin hain:
când nu mai e rost de vin,
fără seamăn e putința
să bei ceai cu lingurița.

Răgaz

Liniștea, sunetul din ce în ce mai rar al nemărginirii.

 

Oameni din poze

Oamenii blegi din poze
trăiesc în altă lume.

Ceilalți ar vrea să știe
ce-i cu ei.
Toți cei care trăiesc în altă lume
sunt suspectați cumva
că vor trăi veșnic.

Spitalul

Aproape toți oamenii
vin pe lume într-un spital.

-În lingurița asta ești tu,
(mi-a zis asistenta cu bonetă albă)
bea-o toată.
M-am strâmbat, gustul
era un pic amar
și a intrat în mine legându-mă laolaltă,
ca apa care încheagă praful.

-Ce cuminte ești,
(mi-a zis asistenta cu bonetă albă)
chiar ai băut-o pe toată.
Nota nouă.

N-am știut să-ți cânt

N-am știut niciodată să-ți cânt;
așa că m-am apucat de scris versuri. Semne.
Cineva dacă ar încerca să le cânte
și-ar deschide gura și ochii largi în tăcere,
ca un pește de pe fundul mării.

Unele… le scriam atât de intense și libere,
ca strigătul unui surdomut.
Dar, uite, îmi pare rău
că n-am știut niciodată
să-ți cânt.

 

 

Dor carnivor

Aș mânca un șoricel,
însă, de-l prăjești nițel,
numai coada e de el.

Iar pisica, doar se știe,
nu stă bine-n farfurie,
ci doar leneș când se coace
în cuptor, de zici că toarce.

Mi-e un dor de uite-acuș
aș mânca un cățeluș,
da-i cam neastâmpărat
și mă gâdilă-n stomac.

Ostenit de-atâta chin,
l-aș mânca și pe vecin;
dar vecinu-i pianist
și-are gustul foarte trist.

Insula care nu e pustie

Insula pe care crește un pâlc de arbori nu e chiar pustie; sigur au fost pe-acolo câțiva Robinsoni, probabil la pescuit.
Poate că -la vreo viitură- râul va scoate din adânc un ostrov nou, necălcat de picior de om. Dar orice insulă necălcată de picior de om își are istoria și o mai veche legătură cu omenirea, chiar dacă această legătură e tainică și neștiută de cei mai mulți dintre oameni.

 

Miroase a toamnă

(reverie în balcon)

Sunt frunze arse,
religii nespuse
din sânge și oase
iscate, apuse;

e ploaia și vântul,
cafea, alcool;
sunt ceața, pământul
în galben bemol;

cimentul, banalul,
și sticla ce-mi toarnă;
din zări și pahare
miroase a toamnă.

Est și vest

În zilele acestea am remarcat pe mai multe site-uri fotografii ale cerului de septembrie. Cerul acesta -într-adevăr- are ceva aparte, nemaiîntâlnit în alte luni ale anului; e cerul păsărilor călătoare care pleacă spre țările calde. Un cer care freamătă de plecări, nu de întoarceri acasă.

Mi-am adus aminte de o hartă de pe coperta unei cărți de demult -”Un an din viața berzelor”-, apărută în Republica Democrată Germană. Acolo am văzut că unele berze -cele din apusul Europei- trec spre miazăzi peste strâmtoarea Gibraltar; iar altele -cele din răsărit- trec Bosforul. Locurile lor de cuibărit sunt separate pe hartă de o linie roșie: linia care desparte estul de vest. Aceasta mi se pare împărțirea reală a Europei, nu cea arbitrară făcută din când în când de oameni.

Cele mai multe dintre berzele din est iernează tocmai în sudul Africii, având o călătorie mult mai lungă decât a celorlalte.

 

Pe insula pustie

Pe-o insulă pustie aș lua cu mine
doar un tirbușon de somelier
(tot omul e dator să spere);
dar parcă văd că n-o să am parte
decât de scrisori în sticlă,
halal poșircă.