Privind în dicționarele limbii noastre, numele transilvănean al acestei flori îmi apare ca o mirabilă enigmă.
În ”Dicționaru limbii românești” (1939), August Scriban scria:
”mirúță f., pl. e. Trans. Limba bouluĭ, o buruĭană boraginee cu florĭ purpuriĭ saŭ violete (anchusa officinalis), saŭ albastre (anchusa italica).” (cf. dexonline.ro)
Dar care este originea cuvântului? Ceva mai devreme, Lazăr Șăineanu îl pusese în legătură cu mierea:
”miruță f. Bot. Tr. limba-boului. [Și mieruță: floarea-i dă miere albinelor].” (”Dicționar universal al limbei române”, ediția a VI-a, 1929; cf dexonline.ro)
Și s-ar putea să aibă dreptate: miruța este, într-adevăr, foarte bogată în nectar:
”The plant provides a great deal of nectar for pollinators. It was rated in the top 10 for most nectar production (nectar per unit cover per year) in a UK plants survey conducted by the AgriLand project which is supported by the UK Insect Pollinators Initiative.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Anchusa_officinalis)
Însă alții cred că numele miruței este legat de mier sau mieriu, vechi cuvânt însemnând albastru. Explicația apare, de exemplu, în DEX:
”MIRÚȚĂ, miruțe, s. f. Plantă erbacee cu peri aspri și țepoși, cu flori purpurii sau violete (Anchusa officinalis). – Cf. mieriu1.” (”Dicționarul explicativ al limbii române”, cf. dexonline.ro)
În ceea ce-l privește pe mier, părerile sunt iarăși împărțite. Unii spun că provine din latinul merus ”pur, neamestecat, autentic”; alții, ca lingvistul I.I. Russu, consideră că este un cuvânt autohton -deci posibil dacic-, înrudit cu alte adjective coloristice din limbi indo-europene (ca, de exemplu, lituanianul mėlynas ”albastru”).
Unele cuvinte rămân enigmatice – și poate că e mai bine așa. Pare că s-au născut mai mult dintr-un înțeles pur și albastru decât din alte cuvinte.
