Mai sunt încă tineri?

December 18, 2017

Se întâmplă destul de rar să intru în rezonanță cu generațiile mai tinere 🙂 și în niciun caz cu aceia care sunt acum în jurul vârstei de 20 de ani (nu mult înainte, nu mult după). Ei sunt cei mai neverosimili tineri pe care i-am văzut până acum: sunt tineri care mimează competența, maturitatea și chiar experiența. Deloc negativiști. I-am văzut dând sfaturi de sănătate și viață bătrânilor din autobuze și cititorilor de pe net. Sfaturi ca: ”asta e asta!” (motivațional); ”fă asta și asta!” (sunt mega-competent); ”tu ce faci cu viața ta?” (așa-i că ești prost?). Ei le știu pe toate (psihologie, medicină, spiritualitate, dezvoltare personală etc. etc.), sunt fix oul care o învață pe găină. Puștiul pedant, îmbrăcat în haine de comis-voiajor, cu zâmbet comercial și muci pe deasupra. Ai zice că s-au reîncarnat deodată toți pedagogii ratați, cu misiune specială.

Advertisements

Crăciun în globul de sticlă

December 17, 2017

Nu mai foșnește clepsidra mea;
nisipul curge în fulgi de nea,
se aprind stele în lumea lui mică…
E iar Crăciun în globul de sticlă
și înăuntru stă bine închis,
în feerie, noapte și vis.

Toate sunt acolo: dor, copilărie,
până când îl punem la loc în cutie.
Deși-n noaptea asta-s globuri sparte iar
și pe jos nisipul se scurge-n zadar.

 

Snow_Globe_girl

(imaginea: Noël Zia Lee, Wikimedia Commons)

Acasă

December 17, 2017

Ce înseamnă ”a fi acasă” ? Cei mai mulți oameni înțeleg prin ”acasă” casa pe care și-au construit-o ori – dacă nu sunt prea pretențioși – cea pe care și-au găsit-o și care le corespunde prin afinitate.
Un loc sigur, în care se simt ei înșiși.

Pentru mine, ”acasă” înseamnă locul în care m-am născut și am făcut primii pași pe care mi-i aduc aminte. Locul în care am fost cel mai vulnerabil și cel mai ocrotit.
Locul primelor spaime și al luptelor care nu se vor încheia niciodată. Are în el neasemuite cuiburi de liniște; însă, în întregul lui, nu e confortabil, nici comod, nici sigur. Acasă nu mă simt eu însumi, ci simt mai degrabă neliniștea de a fi. E un loc viu; prin comparație cu această ”acasă”, casa pe care ți-o construiești ori ți-o alegi seamănă aproape cu un mormânt.

 

 

(publicat întâia oară la
http://amintiri-din-cretacic.blogspot.ro/2013/01/acasa.html)

Viața

December 17, 2017

Pe țărmul pustiu și pietros a urcat o morsă;
o morsă vie, cu nările aburind.
A stat o vreme și apoi
a dispărut în ocean.

Viața e tot ce-a fost înaintea ei
și tot ce a rămas.
Acel nevăzut al țărmului
pustiu și pietros.

Șoricelul Miau

December 16, 2017

Era un șoricel pe-aici,
un șoricel și trei pisici.
Ei multă vreme s-au jucat,
dar șoricelul a plecat
să roadă niște cereale
într-un hambar, că-i era foame.
De dor pisicile tânjeau
în urma lui, și îl strigau
pe nume: Miau, Miau, Miau,
Miau, Miau…

Poveste de Crăciun

December 15, 2017

Luminile electrice ale decorațiilor de Crăciun înconjurau piața orașului, făcând-o să semene de departe, în întunericul nopții, cu un soi de prăjitură bizară.
Ilarion Portase umbla singur pe străzi, de vreo patru ceasuri. Ajuns în fața luminițelor –vremelnici licurici ai iernii, instalați de primăria municipiului și uitați uneori pe alocuri aprinși până prin august – rătăcitorul se opri o clipă. Cetina impecabilă a brazilor artificiali, peste care începuse o fulguială abia simțită, dar cât se poate de jucăușă, becurile colorate, butaforia, toate declanșau flash-urile amintirii. Așa cum globurile și beteala pomului de Crăciun zac un an întreg pe rafturi, pentru a apărea dintr-o dată în toată stridența lor suavă, amintirile se deșteptaseră brusc, se scuturaseră de colb și îl invadau, ca o armată de spiriduși.
Dar uneori și spiridușii amintirilor se ascund deodată prin tufișuri, temători, când realitatea te întâmpină, cu noutatea ei bizară.
În mijlocul pieței, rezemat de o baracă de lemn, mândru și nepăsător, stătea un om adevărat, îmbrăcat în straie mocănești, cu căciula pe-o ureche și un caval la brâu. Deasupra cămășii avea doar un cojoc; sarica mițoasă era cocoloșită alături, părând că adăpostește o ființă mică.
-Vă salut, zise Ilarion Portase. Nu e prea frig, așa-i?
-Bună dimineața! răspunse mocanul. Frig nu îi, da’ iarna-i iarnă.
-Ce-aveți acolo? întrebă precaut Ilarion, uitându-se la sarică și străduindu-se să pară cât mai binevoitor.
-Un țigănaș, zise mocanul. I-am zis la taică-său să-l mai lese cu mine, să se mai uite o zi-două la lumini; că-i plac. Îi bun băiat. Nici taică-său nu-i om rău. Cu sărăcia și năcazurile… mai vine să vândă mături și coșuri de nuele.
-Și dumneavoastră?
-Eu cu treaba mea, răspunse mocanul zâmbind. Și tăcu.
De sub sarică se ivi un botic și doi ochișori negri, curioși, apoi țâșni drept în picioare un copil fericit și desculț.
-Nenea! Nenea! îl strigă copilul. Nenea, uite un ban!
-Mi-l dai mie? întrebă Ilarion Portase.
-Da!
-Și de ce mi-l dai mie?
-L-am primit de la un nenea rău.
-Și eu sînt tot un nene rău?
-Nu, răspunse copilul. Păi de aia ți-l dau. Ține!
-Dă-l lu nenea ăsta de lângă tine.
-Lui nu-i trebe nimic.
-Ei, chiar nimic?
-Cam nimica. Nenea Ieronim nici nu mâncă, numa bea apă!
Și Ilarion Portase primi de la copil un ban rotund, ca de aur curat. Căutându-se în buzunare, însă, nu găsi nimic care ar fi putut să fie oferit în dar. Avea o carte de identitate, un card bancar și un pachețel de batiste de hârtie. La despărțire, îi strânse mâna lui ”nenea Ieronim”, privindu-l cu uimire în ochii reci, verzi-albaștri. Avea palma atât de aspră încât Ilarion se alese cu câteva zgârieturi.

***

”…Am un nume straniu. Ilarion N.Y. Portase; N.Y. de la inițialele tatălui meu, Nicolas-Yves. În limba engleză are o anagramă interesantă: ”Paris alone in Troy” (Paris singur în Troia).
După cum legendarul prinț troian n-a fost mereu singur, ci a avut, o vreme, parte de iubirea preafrumoasei Elena, eram sigur c-o să apară o Elenă și în viața mea; și a fost Ilinca, o zână de care m-am îndrăgostit în vremea studenției la București. Poveste veche. De atunci mi-e foarte greu să folosesc verbul ”a iubi” și derivatele.
Dar să trec mai direct la subiect, dragă Caius: mi-e teamă că am înnebunit. Am halucinații. Văd lucruri care nu există și oameni care nu există, amestecate printre cele care există. Mi s-a părut că o revăd pe Ilinca în București. Arăta la fel ca mai demult, ori –cine știe?- poate doar eu am îmbătrânit. Am revăzut cafeneaua de odinioară, neschimbată, de parcă n-au trecut zeci de ani de atunci. Și apoi totul s-a risipit.
Am venit acasă la ai mei de Crăciun; aici, în toiul nopții, am întâlnit alți oameni care nu există: un cioban și un copil. Copilul mi-a dăruit o monedă care –desigur- a dispărut de atunci fără urmă. Pe cei doi se pare că i-am văzut doar eu. Am întrebat mulți cunoscuți și necunoscuți pe-aici, și nimeni nu pare să-i cunoască.
După sărbători, așadar, mă voi duce la un examen psihiatric. Îmi e foarte greu să vorbesc cu ai mei despre asta. Probabil că voi fi internat.”
Mâinile lui Ilarion Portase amorțiseră lângă tastatură de vreo câteva minute; învingându-le cu greu inerția, Ilarion reuși să apese butonul de trimitere a e-mail-ului către vechiul său prieten, Caius.
După trei ore veni și răspunsul laconic și misterios al lui Caius: ”și dacă de fapt există?”.
Ilarion izbucni în râs. ”Acum chiar că văd lucruri care nu există”, își zise. Caius, inginerul sobru, n-ar scrie niciodată așa ceva. Sau, poate, a luat-o și el razna. Definitiv.

***

La cincisprezece kilometri de oraș, mașina lui Ilarion Portase era trasă pe dreapta, în pană de benzină. În ajunul Crăciunului își vizitase rudele de la țară, fără să remarce nivelul din rezervor. Acum era seară, seara de Ajun, iar din radioul deschis răsuna ”Driving Home for Christmas”, a lui Chris Rea.
”Nicio șansă”, își zise Ilarion Portase. Pe stradă era țipenie.
”Am de ales între a merge pe jos 15 kilometri sau a-mi petrece Crăciunul în mașină”, se gândi el. Dar pe când se pregătea, fără tragere de inimă, să purceadă la drum de-a lungul șoselei crăpate, din față apăru un vehicul. Nu era o mașină, ci o căruță cu coviltir.
Cugetând că, în aceste condiții, poate ar fi mai bine să rămână o vreme lângă mașină, Ilarion se opri din mers. Căruța se opri și ea, iar omul care mâna calul îi dădu binețe.
-Pană, domnu? întrebă el, zâmbind cu toți dinții, cam puțini.
-Am rămas fără paie, răspunse Ilarion.
-Aaa, domnu, păi avem noi niște benzină! Să vedem, mere au nu mere?
Și omul scoase de sub scaunul căruței o sticlă de plastic murdară, de trei litri. În acea clipă Ilarion zări în căruță mutrișoara cunoscută a băiatului care îi dăduse în acea noapte moneda.
-Mario! du la domnu sticla asta, să vedem dacă-i bună, zise vizitiul către băiat.
Și Mario sări din căruță, țopăind vesel către Ilarion.
-Cât face, domnu? întrebă Ilarion, privind întrebător conținutul sticlei.
-Nu face nimica. Îi Crăciunul. Să fim sănătoși și Doamne-ajută!
-Mulțam! Da’ eu tot am ceva pentru tine, rosti Ilarion către copil.
Și scoase din portbagajul mașinii o plasă cu mere și o Stea de Crăciun, făcută din sârmă și împodobită cu hârtie colorată, panglici și beteală.
-Să știi că nu mai am banul de la tine, îi mărturisi copilului, cu voce scăzută. L-am pierdut sau a dispărut așa, pur și simplu.
-Adică nu mai e? întrebă copilul.
-Nu mai e.
-Înseamnă că ești om bun. Ți-am zis că îl am de la un om rău. Cred că la tine o să vină Moșul la noapte.
-Știu și eu? La tine vine?
-Sigur că vine. Mi-o zis că vine!
Și Mario alergă îndată spre căruță, cu plasa de mere într-o mână și steaua în cealaltă, cântând cât îl ținea gura:
”Steaua sus răsaare
Ca o taină maare…”

***

Cu cei trei litri de benzină în rezervor, Ilarion Portase reuși să ajungă până în fața casei părintești.
Părinții îl așteptau, ca pe vremuri când întârzia, în fața porții. Și, după ce le povesti aventura din seara de Ajun, le mărturisi:
-O să mă întorc la București cu o zi mai repede. N-o să vă vină să credeți. Vreau să mă întâlnesc cu Ilinca, prietena mea de când eram student.
-Știm, răspunse tatăl. Adică, bănuiam. Când erai plecat ne-a sunat pe fix. A zis că te-a văzut în București, în cafeneaua unde vă întâlneați voi. I-am zis că ești plecat și o să suni, zâmbi el.
Ilarion Portase nu se mai temea acum de halucinații. ”O lume în care îmi e atât de dor nu poate fi imaginară”, își zise el.
Iar afară, în noaptea de Crăciun, începea să ningă.

***

Sărbătorile trecuseră de câteva zile. Pentru Ieronim era vremea să se întoarcă acasă.
În satul de munte ningea viscolit, dar Ieronim era mai sprinten și parcă mai tânăr cu fiecare pas. La ultima casă a cătunului, o bătrână îl aștepta la poartă, stând în bătaia viforului cu năframa pe gură.
-Ziua bună, nană Floare! strigă Ieronim.
-Ziua bună, răspunse bătrâna. Cumu-i la oraș?
-Mai îi și bine, zise Ieronim. Da-i mai bine la noi.
-Auzi Ieronime, am stat eu și m-am tot întrebat odată, oare tu câți ani ai?
-Trii sute, nană Floare. Trii sute, pe numărate.
-Așe, zise bătrâna. Mulți înainte să-ți deie Dumnezeu!
-Și dumitale, nană Floare! Doamne-ajută!
Și Ieronim dispăru în viscol, urcând coasta muntelui.
Era muntele lui, locul lui de trei sute de ani. Când ajunse într-un târziu acasă, departe de potecile bătute ale muntelui, Ieronim își înfipse din nou rădăcinile în stâncă și își înălță creștetul spre cer, printre ceilalți brazi ai singurătăților.

 

(Am scris cam în grabă această Poveste de Crăciun, pentru ca în preajma Crăciunului domniile voastre să nu citiți asta, ci altceva, mai demn de a fi citit atunci. Le mulțumesc colaboratorilor mei ”virtuali”, care vin și de această dată din blogosfera feminină. Povestea de aici e doar o modestă întrețesere a poveștilor lor, pe care le puteți citi urmând cele trei trimiteri din text.)

Nămol

December 13, 2017

Decembrie, nămol
cu luciu de sobol;
pe străzi se-ntinde tina
și-alunecă lumina.
Dar noaptea le îngheață
și-apoi le-ascunde-n ceață.

Insula fericiților

December 12, 2017

Pentru că mărturia mea onestă îl scosese dintr-o încurcătură formidabilă, Luis, ghidul grupului nostru de turiști în Ilhabela, mi-a promis drept răsplată o excursie într-un loc despre care -după spusele lui- au aflat foarte puțini pământeni, ”Insula fericiților”. Ne-am întâlnit pe ascuns, la patru dimineața în holul hotelului și am urcat în mașina lui Luis, care a condus în viteză până la un soi de heliport. De acolo ne-am urcat într-un elicopter (care părea de luptă), iar după vreo două ore pilotul ne-a debarcat pe o insulă din largul mării. Nu acolo era destinația finală; ne-am urcat într-o barcă cu motor, condusă de Luis, iar după încă trei ore am ajuns la așa-zisa ”Insulă a fericiților”.

-Avem doar o oră la dispoziție, mi-a zis Luis. Simte-te bine. Seja feliz. Aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.

Insula avea țărmuri stâncoase și o singură plajă largă, cea unde debarcasem. Din loc în loc se vedeau oameni goi, de ambele sexe, care păreau să se îndeletnicească cu pescuitul. Interiorul insulei era împădurit.
Am luat-o de-a lungul țărmului, unde m-am întâlnit cu doi localnici, singurii cu care am interacționat. Unul din ei, gol, cu plete lungi și barbă, picta -cu degetele înmuiate într-un fel de vopsele păstrate în cochilii- pe fața netedă a unei stânci. Celălalt, un bătrân, având în jurul mijlocului o împletitură de ierburi ca o fustă care-i ajungea până la genunchi, era așezat pe o piatră și privea largul mării.
Am dat mâna cu pictorul, mânjindu-mă și eu cu cleiul albastru. Îl chema Eric.

-Și cum ai ajuns aici, Adrian? m-a întrebat, începând -din câte mi-am dat seama- să-mi picteze chipul pe stâncă.
-Într-o barcă cu motor.
-Aha, a răspuns. Unii ajung aici din simplu noroc. Pentru alții e foarte greu. Eu am fost milionar în Sistem. A trebuit să-mi cheltuiesc toată averea ca să ajung pe țărmul acesta.
-Îmi închipui că merită, am zis.
-Dacă merită? surâse pictorul. Pentru unii, da. Aici nu mai ești sclav. E singurul loc din lume fără sclavi; când înțelegi asta, sclavule, îți dorești din tot sufletul să ajungi aici. Eu am ajuns destul de ieftin. Alții și-au dat viața ca să iasă din Sistem.

O femeie goală, purtând pe umeri un pește harponat, trecu pe lângă noi. Avea trăsăturile dure ale oamenilor care își trăiesc viața în aer liber, culegând dintre spini fructele Naturii.
-Hello, Agnieszka! o strigă Eric. Îmi păstrezi niște pește diseară?
Femeia zâmbi și trecu mai departe. Părea să aibă, ca și Eric, între patruzeci și cincizeci de ani.
-N-o să găsești fotomodele aici, îmi zise pictorul, foarte serios. Doar femei adevărate.

-Pot să vorbesc cu el? l-am întrebat pe Eric, arătând spre omul care privea spre largul mării.
-Bătrânul? sigur, poți să vorbești cu el. Dacă te aude, numai el știe. Toți l-au găsit aici. E cel mai vechi de pe insulă, dacă nu cumva primul.

Probabil auzindu-l, bătrânul se deșteptă din ataraxie și se îndreptă agale spre interiorul insulei. O oarecare neliniște se simțea în aer; și deodată l-am văzut pe Luis alergând spre mine.
-Trebuie să plecăm, companheiro! mi-a zis. A intervenit ceva. Adeus, Eric!

În drum spre barca ancorată la țărm, Luis m-a tras deodată spre stânci, fără vreun cuvânt. Mi-a făcut semn să tac și ne-am ascuns amândoi într-o grotă mică.

Deasupra stâncilor la poalele cărora picta Eric s-a ivit și apoi a dispărut brusc capul unui om, împodobit cu o pălărie largă și niște ochelari bizari, ca o mască. După câteva clipe Eric s-a prăbușit. Fusese lovit probabil drept în inimă, judecând după sângele care împroșca nisipul. Omul cu pălărie s-a ivit deasupra stâncilor, fără ochelari, cu arma în mână, glorios și asudat; un grăsan pământiu, sinistru. În câteva minute alți oameni ascunși în preajma stâncilor i-au ridicat trupul lui Eric și au curățat rapid urmele de sânge.

-Acum înțelegi ce e aici, companheiro? mă întrebă Luis.
-Încă nu.
-Un parc de vânătoare. Unora le place să vâneze elefanți sălbatici. Altora le place să vâneze oameni sălbatici. Asta e viața. Oricum insula asta e prea mică pentru câți nebuni vor să ajungă pe ea.

Și Luis își aprinse o țigară, fără să-și facă probleme că fumul s-ar putea vedea. Vânătorii, probabil, erau deja plecați de pe insulă.

-Și nimeni din oamenii ăștia nu și-a dat seama ce se întâmplă aici? l-am întrebat pe Luis.
-Bătrânul știe. A încercat să le spună și altora. Dar toți care au priceput s-au sinucis. În afară de bătrân, firește. El de atunci a muțit.

Pe înserate am ajuns din nou la hotelul din Ilhabela, alături de Luis, împleticindu-ne amândoi de la whisky-ul băut -fără milă de noi înșine- într-o cârciumă.

Din spusele lui Luis, Insula fericiților nu apare pe nicio hartă și nu se vede nici din satelit, lucru de care însă mă îndoiesc.
De câțiva ani, Luis nu mi-a mai răspuns la niciun e-mail. Sper ca omul să fie totuși bine și sănătos pe undeva pe acest pământ.
Cât despre mine, am revenit fără mari regrete la viața mea de sclav. Dar uneori mă gândesc cât de multe e în stare să facă orice om pentru libertate, sau pentru iluzia ei.

Sensul e o fantomă

December 11, 2017

Experiențele vieții contează prin ceea ce se poate înțelege din ele. Din acest punct de vedere seamănă cu semnele.

Înțelesul… l-aș vrea un miez dezghiocat din care poate crește o plantă ca aceea care a zămislit fructul. Ori poate chiar aceeași plantă. Dar…

Am citit și recitit deunăzi un fragment literar, o descriere a unui colț de natură. E atât de frumos înțelesul, și totuși doar o umbră palidă a ceea ce va fi fost trăirea acelor clipe, experiența vieții.
Înțelesul e un ceai de frunze uscate, pe care trecerea anilor le va transforma în fosile. Aromele plutesc în aer, dar te fac doar să dorești mirosul frunzelor vii și tinere.

”Mai jos, în jghiab pietros, într-o roată de mesteceni, se strângea apa pârăului într-o baltă limpede. Cădea tremurând, lunecând pe muşchi de stâncă, se alina, se împrăştia, se liniştea într-o lumină care răsfrângea cerul şi pletele luminoase ale mestecenilor, – apoi iar strângea şuviţe şi ieşea lunecând domol pe vale, cu murmur nesfârşit.” (Mihail Sadoveanu, ”În pădurea Petrișorului”)

Mergeți pe-afară, prieteni. Căutați pârâul și balta limpede. Trăiți.
Sensul e doar o fantomă.

Prin gunoaie

December 11, 2017

Cei care au înțelepciune sau experiență în căutatul prin gunoaie pot găsi acolo jumătatea plină a paharului sau partea frumoasă a vieții. Gunoiul toxic este dătător de speranță: în el poți găsi mereu ceva bun. Generațiile următoare îl vor utiliza și mai bine. Oamenii își educă urmașii în acest sens.
Cine caută prin gunoaie? Aproape toți oamenii. Viața de zi cu zi e o corvoadă de gunoier. Se descurcă fiecare cum poate.

Există însă oameni care nu își găsesc hrana -cel puțin pe cea spirituală- prin gunoaie. Dar gunoaiele au ajuns să sufoce și căile lor.
Ei nu sunt ca noi. Sunt mai simpli. Uneori mănâncă și ei ce le oferim din gunoaie, însă doar în semn de respect și bunăvoință față de noi.