Cadouri ambalate

December 5, 2016

Demult am fost învățați că Moșul Nicolae sau Moșul Crăciun ”nu există”, iar cadourile care apar peste noapte sunt puse pe furiș de părinți sau alți binevoitori. Ceea ce este destul de inexact. Părinții sunt responsabili doar pentru ambalajul cadoului, pentru învelișul lui atât de frumos uneori. Miezul cadoului, la care ajungem după ce-l despachetăm, e însă de la Moșul.

cadou

(sursa imaginii: freepik.com)

 

Nehotărâre

December 4, 2016

Uneori sunetele vor să iasă din cântec
și în urma lor alte sunete
descoperă cântecul nou
Uneori sculptorul taie mai multe chipuri
în același bloc de marmură
până toate se prăbușesc în țăndări întâlnindu-se
Uneori vântul aleargă ca un cal în țarc
neștiind pe unde să sară gardul
Uneori gândul rămâne pe drum
pentru că nu știe să sară gardul

Și cazi cu fața în noroiul treziei,
aplauze

Ploaia

December 4, 2016

(William Henry Davies, ”The Rain”)

Aud frunze bând ploaia;
Aud bogatul vârf
Dând frunzelor sărmane
Picur cu picur scurs;
Și zvonu-acesta-i dulce,
Cum beau în jur verzi frunze.

Apoi, în ceas de Soare,
Când Ploaia e oprită,
Va umple negrii picuri
Lumina negrăită;
Aștept Soare deplin,
Privirii drag senin.

***

Mai sus e nouă încercare de-a mea de traducere după W. H. Davies. Nu e un poem în ton cu sezonul, dar îmi imaginez că Poetul hălăduiește -ca de obicei- undeva în altă lume, cu alte anotimpuri.

Mai jos, în acord cu anotimpul nostru de-acum, o fotografie a lui W.H. Davies; făcută într-un sfârșit de noiembrie, 1913.

 

william-henry-davies

(sursa imaginii: Wikimedia )

Specii

December 3, 2016

Poate că orice ființă se regenerează în prezența altor specii decât cea proprie. De ce ne simțim atât de bine în natură, de ce întâlnirea cu ea e atât de benefică, de vindecătoare? De ce unii din noi își cumpără ori ”adoptă” plante în ghiveci ori animale de casă?
Natura poate să fie, desigur, primejdioasă, însă ne dă mereu dorința de a trăi. Cei din altă specie ne fac să ne înțelegem mult mai ușor pe noi înșine; o înțelegere spontană, o ”regăsire de sine”. În natură suntem noi înșine și nimic mai mult; pentru ”mai mult” va trebui să ne întoarcem către propria specie.

Camera verde

December 2, 2016

În camera verde pereții
sunt putrezi și n-ai
de ce să te rezemi; din fiare dezgolite
rugina curge încet.
E umbră.
De-atâția ani frunzele
acoperă geamul, lipite
ca o pleoapă verde.
De-atâția ani
nemișcate ghivecele vechi,
legate în pânze groase de păianjen, rostogolind
boabe de stranie rouă.
E cald și îmi șterg
de pe frunte molii,
culeg pe haine mâzga lianelor.
M-apropii și eu
de becuri, ca moliile
și pipăi lacom lumina melcie.
Te poți rătăci aici,
poți să te pierzi
sorbind în plămâni aburi și alge.

Decembrie, e soare,
ce vânt pietros.
Ce zi anostă pe străzi, aceleași.

Soclu

December 1, 2016

O insulă în curgerea zadarnică a străzii, purtându-și deasupra naufragiatul de bronz…

 

soclu

Undrea

November 30, 2016

Eram aproape singuri în parc, eu și Bujorel, într-un sfârșit de Noiembrie. Vremea fusese destul caldă în timpul zilei; acum, în după-amiaza scurtă, începea să se răcească. În parcul pustiu nu mai ciripea nicio pasăre, nu mai cădea nicio frunză. Părea că se va întâmpla ceva; și s-a întâmplat.

Pe poarta mică a parcului a intrat agale o bătrânică. Era îmbrăcată gros, scundă și adusă de spate. S-a așezat cu greu pe o bancă și a stat nemișcată câteva minute; apoi și-a scos din plasa de pânză un ghem de lână, două andrele și s-a apucat de împletit.
Din cerul tulbure au început să cadă, rătăciți, fulgi rari. A început să bată și vântul, jucăuș de n-ar fi fost atât de rece. L-am privit pe Bujorel, care era mult mai mic decât acum, un pumn de om, o fețișoară mică și întrebătoare ieșind la lumină dintr-un fular și o căciulă cât toate zilele. Parcă și privirea lui se întristase puțin, a nostalgie temeinică. Era vremea să mergem acasă. Tot ceea ce se simțea în jur era parcă prea tainic, prea grav.

A rămas în parc, din ce în ce mai pierdută în cețuri și fulgi, bătrâna lună a lui Undrea, împletind din undrele hainele pământului.

De-o vreme

November 29, 2016

Dimineața fără cafea;
nu mai sunt
om mare.

Telefonul

November 28, 2016

Cred că o singură dată i-am împrumutat telefonul unui necunoscut, anume unui escroc sentimental. Eram într-o gară, așezat nu prea comod pe un minuscul scaun cu spătar și mă pregăteam să înghit un hamburger. Apare un ins destul de tânăr, subțirel, cu față de copil și pălărie fancy pe cap și mă roagă (”mult”) să-i împrumut un telefon mobil, dacă ”am minute” în rețeaua X. Aveam. L-am măsurat de sus până jos; m-am gândit că, dacă fuge cu telefonul (destul de improbabil, un Nokia 3410), pot să îl plachez ca la rugby. Insul s-a plasat într-o parte, dar în raza mea vizuală și și-a început pledoaria la telefon, cu voce tare. Se înțelegea că tocmai avusese o aventură în oraș iar ”rățușca” lui -din cu totul alt oraș- aflase. Acum pleda vinovat. În timp ce se dezlănțuia în cele mai penibile miorlăieli amoroase, eu îmi mâncam hamburgerul, privind la infinit, probabil cu o expresie bovină (deși boii sunt vegetarieni). Apoi m-am ridicat și i-am zis că mă mai duc să-mi iau un sandviș. Am lăsat bagajul în grija unei vecine de bancă, mai în vârstă, care m-a privit cu destulă stupoare. M-am întors după cinci minute; omul nu terminase conversația, dar tonul era vizibil mai optimist. Am mâncat și sandvișul. Când l-am terminat, omul meu și-a încheiat și el -cu succes- munca de convingere. Mi-a mulțumit ”din suflet”. Avea lacrimi în ochi. I-am urat să nu-și uite pe undeva pălăria. A zâmbit și s-a dus, în pas gimnastic, spre tren. Că sosise.

 

Un șut în noapte

November 28, 2016

În cameră am o minge. Nu sunt prea bun la fotbal și -din cauza asta- am spart de-a lungul timpului mai multe obiecte casante din cameră (cu mingea). Acum vreo câteva minute în noaptea asta i-am dat doar un impuls ușor, iar mingea a descris un arc de parabolă ciudat; am mers -pâș-pâș- pe urmele ei. Mingea a ieșit din cameră, a făcut încă un ocol și s-a lovit de ușa întredeschisă a camerei copilului. Cam târziu pentru fotbal, totuși.