Archive for August, 2014

Țărmul lui Ovidiu

August 26, 2014

Stă apa în pahar, nu se clatină, Ovidiu,
chiar dacă trenul mă zgâlțâie până la oasele minții;
mă duc să o arunc să curgă în mare
ca toate apele.

N-am știut să trăiesc, poate nicicând nu voi ști
că omul nu-i nemuritor, nici muritor pe lume;
prea trist e pământul uneori,
când mergi în pragul mării
și-n urmă cântă toată
țărâna prin fluiere;

un om ca și tine am fost, Ovidiu.

 

***

 

Ovidiu

(În imagine:  Ovidiu privește o pasăre)

Cântecele mării

August 12, 2014

Cred că toate cântecele se varsă în mare, ca râurile. Sunt și râuri care nu ajung la mare, pentru că se opresc într-un lac ori le înghite deșertul. Sunt și cântece singuratice, care nu întâlnesc niciodată curgerea celorlalte în mare.

Dacă asculți marea, deslușești acolo toate cântecele care și-au trăit cursul, care nu s-au oprit și nu s-au stins. Și descoperi, poate, că acolo au ajuns într-un fel neștiut și râurile care s-au oprit în lacuri sau pustiuri. Un cântec despre mare te duce doar la pragul ei, pe țărm. Acolo începe nedeslușirea și visul.

Pentru că ieri cineva mi-a dat să ascult un cântec despre mare, mi-am adus și eu aminte câteva. Din când în când îmi voi mai aminti aici de câte un cântec al mării; ceea ce vă rog și pe voi să faceți.

 

Azi, doar două cântece. Amândouă sunt în portugheză; asta e întâmplarea.

 

Singurătăți de ciment

August 3, 2014

Întors dintr-o excursie de câteva zile cu familia, l-am reîntâlnit întâmplător pe Caius; fuma singur la una din terasele din centru, în miezul zilei, răsfoind paginile unui proiect. Mi s-a părut schimbat; asta se întâmplă de obicei mai ales pentru că noi înșine, cei care privim, ne schimbăm. În câțiva ani se schimbase însă și el: încărunțise mult, era aproape alb.

Auzind că m-am întors de la munte, mi-a mărturisit că nu a mai plecat de zeci de ani într-o asemenea călătorie.

-E frumos când pleci de acasă și începi o existență nouă, cu reguli noi, chiar dacă ține doar câteva zile. Dar eu, tot timpul pe drumuri, la fiecare câteva zile în alt loc, nu pot pleca de acasă, zise el.

Apoi a devenit tăcut.

Aveam o oră liberă și m-am plimbat cu el cred că prin cele mai anoste locuri din oraș. Cartiere fără vegetație, cu nelipsitele blocuri cenușii, împrejurimi în care nu se întâmplă nimic, parcă și mai tăcute și pustii în toropeala amiezii. Lui Caius părea să nu-i pese prea mult de căldură; se mișca egal și nepăsător ca un beduin în deșert.

Orice suflet omenesc se simte câteodată ca într-o închisoare din care ar vrea să iasă. Să zboare, poate, în lumea lui, dacă îl mai ajută aripile. În acea zi și oră, însă, mi-am dat seama că nu doar sufletul omului se simte așa, ci și sufletul locului. Al unor locuri.

Ne-am plimbat, poate, între orele 1 și 2; cu toate că era foarte cald, îmi aduc aminte de plimbarea de atunci ca și când ar fi fost seară sau noapte. De ce, nu știu. Ne-am întors apoi la aceeași terasă, am băut câte un ”radler”, ne-am dat mâna și am plecat.

Lucrurile pe care le povestesc aici parcă nici nu s-au întâmplat; le-am reconstituit cu greu, ca pe un vis oarecare pe care dimineața ți-l șterge din memorie.