Archive for August, 2017

Hazard

August 19, 2017

Am dat cu banul
și banul
s-a prefăcut în lăcustă
țopăind fără noimă
în cărarea îngustă.
Încet i-am venit aproape
și-am strivit-o cu călcâiul
în praf – iar lăcusta
s-a prefăcut atunci în șarpe.
Printre pietre-aruncate
lovit se prelingea să încapă,
până sfârșitul l-a ajuns, șerpește.
L-am ridicat pe băț
și l-am scăpat în apă;
iar șarpele-a înviat pește.
De-atunci zadarnic întreb oceanul:
stema sau banul?
stema sau banul?

Refuzul milei

August 18, 2017

Mulți oameni resimt mila pe care alții o au față de ei ca pe o ofensă. Sunt ”puternici” și n-au nevoie de mila sau sprijinul nimănui. Iar mila pare că ar conține în ea un dispreț disimulat, ca niște resturi de la ospăț pe care stăpânul le aruncă sclavilor. ”Demn de milă” a ajuns să fie cineva aproape nul, cineva care nu poate oferi nimic; dar care totuși trăiește din preaplinul pe care îl revarsă alții asupra lumii.

Dar cine nu este demn de nicio milă, nicio compasiune? cel care merită doar să dispară, să fie nimicit. Cel rău, diavolul. Mesajul ”nu-mi trebuie mila nimănui” se poate traduce exact prin ”sunt un diavol și sunt mândru de asta”. A nu avea nevoie de mila cuiva înseamnă până la urmă a nu avea nevoie de umanitatea lui.
În realitate orice om are nevoie de mila oricărui om; pentru că nu poți fi om lipsindu-te de oameni și de participarea lor la faptul tău de a fi. În această lume a suferinței și speranței.

Oameni

August 17, 2017

Mi-e dor de oameni cum erau,
pădure verde mișcătoare
cu brațe lungi ce ascundeau
apusurile peste zare.

De-atâta vreme nici nu știu
când s-a făcut în jur pustiu
și bate vânt printre stejari
tot mai puțini, tot mai amari.

Acum ei tac, dar i-aud încă:
”Apusu-i doar o toamnă blândă,
de n-ar fi el, n-ar fi nici roade,
nici rost al drumului spre noapte.”

Dimineața

August 17, 2017

Am dormit prost,
acum e zi;
precum a fost
nimic nu va fi.

Am ațipit
cu geamul deschis
și mi-am pierdut
o viață în vis.

Trei orbeți

August 16, 2017

(Spre deosebire de sobolii de la noi, care sunt aproape orbi, orbeții -din genul Spalax- sunt, după cum arată numele, orbi de-a binelea, ochii atrofiați fiindu-le acoperiți cu o membrană de piele. Actorii dialogului de mai jos fac parte din specia Spalax microphtalmus.)

-Cea mai mare viteză este viteza luminii în vid, rosti foarte serios Șomâcov. Lumina este ceva care nu poate fi perceput, dar existența ei fizică este indubitabilă.
-Care existență fizică? întrebă Humovici. Pot eu să pun botul sau gheara pe lumină? Mi se pare că lumina asta e doar un model, deci o ficțiune.
-Totuși animalele de dincolo percep lumina, zise Orbicev. Cu ochii. Ochi ca ai noștri, dar hipertrofiați și fără membrană. Pentru animalele acestea lumina există fizic. Dacă ar fi suficient de inteligente ca să comunice cu noi, am putea să le înțelegem senzațiile. Sau am putea să ne transplantăm ochi ca ai lor și să simțim și noi lumina.
-Interesant, spuse Humovici. Mă întreb dacă orice entitate fizică dedusă teoretic de noi poate fi percepută concret de o ființă vie.
-Trebuie să definești mai întâi ce înseamnă ființă vie. Asta e foarte dificil, zise Șomâcov. Înclin însă să cred că ai oarecum dreptate. Universul e foarte larg și probabil plin de chestii pe care le-ai numi ființe vii și care au capacități extraordinare…
-Ce nu înțeleg eu… este de ce acest ceva care are viteza cea mai mare nu e ceva pe care să-l percepem și noi, aici, în huma noastră. Îl percep alte specii și noi nu, oftă Humovici.
-Asta ne e soarta, zise grav Orbicev. Eu, drept să spun, m-aș fi mirat dacă lucrurile ar fi stat altfel. Noi însă avem inteligența.

-Ar trebui să studiezi fizica, îi spuse Șomâcov lui Humovici. Ai să afli cum funcționează de fapt universul în care trăim, care îi sunt legile.
-Și biologia merită studiată, îl îndemnă, la rândul lui, Orbicev.
-Hm… mie îmi place să simt, zise Humovici. Și poate cândva într-o primăvară îmi vor crește și mie ochii ca sălbăticiunilor de dincolo. Și pentru tot ce există voi avea un simț. Și dacă asta nu se va întâmpla, măcar voi ști că am sperat. Și o să credeți că mi-am trăit viața degeaba. Dar care viață de orbete nu e trăită degeaba, prieteni?

Lăsați pădurile

August 16, 2017

Lăsați pădurile să crească
până când ramurile sparg
ferestrele spitalelor.

Nu le cercetați,
nu treceți hotarul.
Destulă vă e vederea departe;
tăcutele culmi,
adâncul
necuprinselor dealuri.
Să fie legea de demult;
pajiștea omului,
pădurile Mumei.

August 15, 2017

”Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri”

 

pestera marii

 

Cântărețul

August 14, 2017

Când tragi brazda de plug, cântecul iese
din pământ ca un fluture.
Pământul tăcutul îți râde în simțuri
și cântecul zboară cu vântul departe,
la marginea lumii îl mormăie
focile pe banchize.
Mi-ai zgâriat și mie inima într-un colț,
a zburat un fluture mic, gras și palid;
în urma lui pot să râd sau să plâng,
am ales plânsul mereu.

Așa sunt eu când cânți despre Zeu;
mai bine zi-mi de chef, altfel
mă surzesc cu un clic,
asta este,
pentru că mă deprimi cumplit, maestre.

 

cantaret

(sursa fotografiilor: Wikimedia 🙂  )

1900

August 13, 2017

Azi domnișoara Mia
își pune pălăria
și iese la plimbare
-mignonă și drăguță-
și pare-o ciupercuță
firesc otrăvitoare.

Iar trecători din cale
în dulce tulburare
îi făceau loc cuminți,
cu aură de prinți
ce au descins din vis
pe străzi de Mic Paris.

Dar eu nu o vedeam,
fiindcă eram cioban
pe unde brazii cresc
pe plaiul strămoșesc.
Mă tolăneam alene
la umbra unui ram,
cu gândul la Ilene
nu tocmai Cosânzene.

Nostalgie

August 12, 2017

Mi-ar fi plăcut ca vagonul de dormit în care am venit de la Constanța să fi fost nou-nouț. Dar același.