Archive for August, 2010

Vârste

August 30, 2010

Mă întreb dacă atunci când voi fi depăşit vârsta celor mai bătrâni fotbalişti mă voi mai uita -participativ- la fotbal. Poate voi privi antrenorii – tineri, în vârstă sau fără vârstă. Merită să te uiţi doar pentru ei la fotbal ? Nu ştiu. Probabil că vor exista mereu bătrâni răcnind pe stadioane ca la 20 de ani.

Cel mai valoros premiu în matematici – medalia Fields – se acordă doar matematicienilor de până la 40 de ani. Poate că aceasta e limita de vârstă până la care e decent să ţi se acorde un premiu. Am cugetat un pic la asta; matematicienii ştiu ei ce ştiu.

Mai am fixaţia neluată deloc în serios – şi amuzantă uneori – că voi muri la 44 de ani, într-un accident de maşină. Cum mă voi simţi la 44 de ani rămâne de văzut.

Cred că vârstele acestea se aştern ca o uitare; insulele trecutului se scufundă încet, până când nu mai rămân decât fantomele lor. Poţi căuta pământuri noi, ori poţi arunca ancora în locul vechii insule; să nu uiţi atunci că eşti doar într-o barcă.

Advertisements

Marea ca o linie

August 22, 2010

Când eram student petreceam mult timp în gară. Uneori, când era cald, îmi luam de citit pe un peron; cărţi, cursuri, poezii, dicţionare. Alteori beam bere în barul gării, privind trenurile pe fereastră, o zi întreagă. Mai legam şi câte o vorbă; preferam oamenii simpli, cumsecade, veniţi de la ţară ori plecând într-acolo.

În zilele trăite în gară era ca şi când n-aş fi locuit deloc în oraş; în fiecare seară eram un nou venit, ca de undeva de departe, păşind mereu într-o lume nouă. Uneori veneam la propriu de departe, după ce mă urcasem în vreun personal întâmplător şi hălăduisem câteva ceasuri pe dealuri, în lumi agreste.

*

Era ţărmul meu la calea ferată – o mare unidimensională, întinsă în sensuri contrare către acelaşi infinit. Această infinitate unidimesională e deschiderea pământului spre ocean. Spre ea se îndreaptă cei care caută mai mult decât lacuri şi bălţi; prietenii mei din porturi.

După ce vom fi privit destulă vreme drumul întins în ambele sensuri, ochii noştri îşi vor schimba dispunerea şi vor deveni laterali, ca ai peştilor. Atunci linia va deveni o mare în care vom putea înota; izomorfă cu mările libere.

Marea ca o linie. Linia, ca o mare.

Trei delfini

August 20, 2010

Pe deasupra oraşului meu înotau cândva delfini şi balene, în Marea Sarmatică.

Am avut cândva un profesor.

Un adevărat, cum ar spune elevii de azi, dacă l-ar înţelege. Bizar, bonom, coleric, miserupist, olimpian. Ne privea cu candoare mistică şi scârbă infinită. Noi, oamenii. El, omul. Un munte de om. Nu încăpea bine pe nicio uşă.

Nu prea arunca mărgăritare înaintea porcilor. Nu vulgariza noţiunile, deşi trasa clar un drum spre ele. Nici nu făcea uz de constrângeri; cine intra în clasă l-ar fi văzut stând la tablă şi scriind ceva, larg şi senin, într-o gălăgie indescriptibilă. Colegii lui ( profesorii noştri, adică ), l-ar fi mâncat poate cu fulgi cu tot, dacă n-ar fi fost prieten cu directorul şcolii- un om dealtfel sever şi autoritar pe dinafară, care a ţinut pe-acolo dreapta măsură.

Dom’ profesor a avut  o viaţă grea până în ultima clipă; boli, sărăcie ; dispreţ şi tâmpenie din partea oamenilor.

A lăsat în urmă o soţie şi un fiu. După câţiva ani de la moarte, i-a murit şi băiatul, la douăzeci şi ceva de ani, într-un accident; iar soţia a murit peste încă un an sau doi.

O imagine a insuccesului, să zicem. S-a străduit în viaţa asta domnul profesor, dar cineva i-a şters-o din lume cu buretele; viaţa şi urmările.

Acum domnul profesor înoată prin Marea Sarmatică. S-a făcut delfin, un delfin mare, arhaic, cum n-au văzut oamenii. S-au întâlnit cândva toţi trei – tată, fiu şi mamă , delfini în lumea în care soarele nu lasă umbră.

Acum înoată pe când alţii stau încă pe ţărm, calcă pe ghimpi, tremură şi înalţă scrâşnind din dinţi castele de nisip.

Legile ascunse

August 18, 2010

“Nemo censetur ignorare legem”

*

În oraşul antic Lateoaius legile erau scrise în secret şi bine ascunse.

În fiecare lună erau aduse în piaţa oraşului false table ale noilor legi. Uneori falsele legi se contraziceau una pe alta, alteori nu. False table ale legilor se găseau peste tot, în locuri  publice ori private, vizibile ori ascunse.

Iar cetăţenii, obligaţi să cunoască legile, căutau zi şi noapte adevăratele table ale legilor. Unii renunţau la căutare, dar nu puteau supravieţui multă vreme – pentru că erau judecaţi după lege şi condamnaţi la moarte.

Iar cei care descopereau o adevărată tablă a legii puteau să îşi dea seama – logic vorbind – că nu comiseseră nici o crimă menţionată pe ea ( dacă ar fi comis-o până atunci, ar fi fost pedepsiţi ). Dar, ca să se verifice că sigur e o tablă adevărată, era nevoie de sacrificiul cuiva, care să comită crima menţionată pe tablă şi să fie – eventual – condamnat la moarte. Un sacrificiu în slujba cunoaşterii.

*

Ruinele oraşului Lateoaius au fost descoperite anul acesta de către un colectiv de arheologi. S-au descoperit şi nişte table ale legii, dar oamenii de ştiinţă nu se pot pronunţa încă dacă sunt table adevărate ori false.

Arheologul dispărut

August 17, 2010

Cercetând cioburi şi oase, va deveni cândva ca lucrurile pe care le ţine în mână şi asupra cărora îşi apleacă gândul. Ciudată şansă de a deveni asemenea obiectelor pe care le gândeşti, le doreşti şi la visezi.

Dar asemănarea va fi deplină doar dacă arheologul are să dispară şi el sub praful timpului, nebănuit şi neştiut. Poate că doar peste mii de ani mâna lui scheletică se va ivi dintr-un strat geologic, ţinând în ea un ciob sau o pensulă.

Până atunci gândul îi înoată ca un peşte în apa curgătoare în care lucrurile căzute în adânc şi-au lăsat sufletul.

Delimitarea unei trăiri

August 12, 2010

( o metaforă matematică )

Mă refer la faptul de “a ne înţelege pe noi înşine”, propriile trăiri.

Matematica metaforei nu depăşeşte în esenţă, bănuiesc, nivelul clasei a şasea. Iar metafora poate fi extinsă, adâncită ori înălţată.

*

Plecând de la ideea că trăirea este inclusă în viaţa noastră, dar că noi înşine nu suntem mai mult decât o trăire proprie, reprezint trăirea ca pe un interval mărginit şi deschis al axei reale R:

( a , b )

Intervalul ( a , b ) este inclus în R, dar este la fel de “mare” ( are acelaşi cardinal ca şi R, puterea continuului ).

Putem să-l parcurgem într-un sens sau altul ( trăirea , deci, poate fi trăită progresiv sau regresiv ).

E un interval deschis: deplasându-ne doar prin el nu-i putem da de capăt, pentru că nu are capete.

Nu se poate ieşi din interiorul unei trăiri.

Putem, însă, să-i punem capăt ( sau capete ) :

( a , b ] ; [ a , b ) ; sau [ a , b ].

Când “punem capăt” unei trăiri ( capătul b ) putem să trecem dincolo de ea ( spre noi trăiri, deci ).

Când îi găsim originea ( capătul a ) putem să trecem dincoace de ea.

Când îi punem ambele capete, supremumul şi infimumul, a şi b, delimităm trăirea. O înţelegem.

Există de obicei două pericole care afectează înţelegerea:

1. Să considerăm că aceste capete, a şi b, aparţin trăirii; nu îi aparţin, noi le-am adăugat din exterior.

Trăirea rămâne în sine deschisă, fără capăt.

2. Să considerăm că perechea compusă din a şi b este totuna cu intervalul [ a , b ]. Deci că este suficient să ştim “jaloanele” a şi b pentru a şti ce încadrează ele. Ca şi când trăirea ar fi superfluă.

Comunicarea este un fapt punctual; “jaloanele” a şi b sunt ceea ce putem comunica.

Putem comunica şi cu noi înşine. Şi, tot mai adesea, credem că e suficient să comunicăm pentru a înţelege.

*

Mai departe, dacă e să complicăm ţesătura metaforei de la planul personal la cel interpersonal:

Fiecare om are propriile trăiri. Aş postula faptul că nicio trăire a cuiva nu poate fi inclusă într-o trăire a altcuiva, dar pot  avea ceva în comun.

Dar trăirile se pot intersecta: ( a , b ) intersectat cu ( c , d ) egal ( c , b ). Un interval deschis, deci tot o trăire ( comuniune ).

Şi reuni; în cazul în care intersecţia de mai sus e nevidă, ( a , b ) reunit cu ( c , d ) egal ( a , d ). Un interval deschis, deci tot o trăire ( trăire colectivă ).

În cazul comuniunii cu doi actanţi, iniţiatorul ( cu trăirea ( a, b ) ) îi poate delimita finalitatea b, iar aderentul ( cu trăirea ( c , d ) ) îi poate delimita originea c.

În cazul trăirii colective cu doi actanţi este exact invers: iniţiatorul îi poate delimita originea, iar aderentul finalitatea.

Un zâmbet

August 10, 2010

“El a avut o viaţă plictisitoare ca traducător de birou, însă mintea sa depresivă clocotea datorită gândurilor.”

( Ghidul NG Traveler,  Portugalia, despre poetul Fernando Pessoa ;  pagina 46;  Adevărul Holding, 2010)

Singurul ghid turistic pe care l-am cumpărat până acum din binecunoscuta colecţie.

Fraza de mai sus adaugă, în mintea mea depresivă, un farmec în plus Portugaliei.

Aştept şi ghidul României, probabil că va face banii.

Materii prime şi materiale

August 10, 2010

Căutăm structuri de valoare nulă, pe care să construim ceva care să conteze. Căutăm ceva ignorabil, pe care să ne bazăm. Propunem o existenţă, prin contrast cu o pseudo-non-existenţă.

Cultura, ca o pădure de ciuperci. Uneori sporii pot parazita orice substrat, alteori nu.

*

Nimic nu e de valoare nulă: am fost făcuţi să ţinem în mână aur.  Şi tot ce e văzut e mai preţios decât ochiul ( care vede ).

Particule

August 6, 2010

Fiecare sunet e o melodie infinitezimală.

Putem cânta invers o melodie, dar particulele melodiei rămân orientate în acelaşi sens al vectorului timp.

Mă întreb dacă, divizând melodia în abisuri mici, vom găsi particule care să nu indice timpul.

*

Înainte de a fi învăţat să citesc, aveam tendinţa de a scrie de la dreapta la stânga. Aşa mi se părea natural. Şi azi, când deschid o carte, o deschid instinctiv la ultima pagină şi continui spre început.

Există, cred, nişte litere care nu au în ele timpul.

Depărtări

August 4, 2010

Într-un copac de la marginea şoselei a poposit o pasăre de pădure. Poate că aici se opreşte lumea ei.

La câteva zeci de metri de copac e un pâlc de arbori în curtea unui liceu. Dincolo de el e un parc mic, apoi unul mai mare. Ceva mai sus, pe dealuri, se întinde pădurea oraşului. Dincolo de dealuri se întinde muntele, cu pădurile lui ce par nesfârşite. Poate că într-acolo a zburat pasărea.

Dar şi pădurile muntelui au un capăt. Şi mă întreb dacă pasărea le vede infinite – adică peste puterea ei de a şti ori de a se mişca – sau se simte, cumva, închisă în ele.

Cei închişi într-o lume mică, în cele din urmă, mor. Sau, poate, găsesc o dimensiune infinită.

Copil fiind, mă jucam adesea într-o pădure întinsă pe culmea unui deal. Pe vremea aceea aveam o nelinişte: doream să ajung în vârful dealului şi nu ştiam care este vârful dealului.

Nici acum nu ştiu care îi e punctul cel mai înalt; nici nu i-am urcat toate punctele “de maxim local”.

Mă gândesc că voi pleca odată într-o călătorie spre vârful ascuns şi voi ieşi astfel din colivia lumii.