Archive for April, 2011

Maculatură

April 28, 2011

Pe vremea când pionierii strângeau plante medicinale de pe coclauri şi aduceau la şcoală sticle goale şi maculatură – lucruri bune în felul lor – eram apăsat de onoarea şi responsabilitatea unui şnur galben de comandant de detaşament.

A fost pe-atunci o zi mare, când elevii din toată şcoala urmau să aducă la şcoală maculatura disponibilă. Eu şi ai mei eram în clasa a treia şi habar nu aveam cât de nepregătiţi eram pentru acel moment al adevărului.

Toată clasa de 36 de elevi, în frunte cu mine, comandantul de detaşament, am reuşit să strângem doar un fel de omuleţ de hârtie cam de înălţimea unuia din noi. Tovarăşa învăţătoare – comandant instructor – a fost de-a dreptul cătrănită; iar pe noi ne-au cuprins, firesc, ruşinea şi descurajarea.

După un scurt moment etic, tovarăşa comandant instructor m-a trimis în delegaţie la altă clasă ( detaşament de pionieri ) ca să văd mersul lucrurilor şi eventual să iau exemplu bun de împărtăşit colegilor pionieri.

Cu un nod în gât, m-am dus singur la uşa clasei aceleia , am bătut la uşă, am intrat şi m-am prezentat sobru, precizând scopul vizitei. Domnea acolo un soi de bucurie cuminte printre munţii de maculatură sortată pe categorii. Fetele – mai mari cu un an – mă priveau vesele şi mirate în timp ce roboteau precum pionierii de la televizor. Tovarăşa învăţătoare a lor mi-a comunicat amabil numărul kilogramelor de hârtie cântărite până atunci. Am ieşit apoi din clasă, întorcându-mă la pionierii mei cu un sentiment de demnitate a înfrângerii, care parcă nu m-a părăsit nici acum.

Un an mai târziu cotrobăiam pe ascuns prin maculatura strânsă în subsolul şcolii. Am extras de acolo un dicţionar de economie, un curs universitar de mecanică teoretică şi o carte pe care i-o dădusem unui coleg mai demult, de ziua lui.

Advertisements

Omul din dulap

April 27, 2011

“Baudelaire se întinse îmbrăcat, dar îl observa pe Trapadoux cu coada ochiului.

Acesta, crezându-l adormit, fumă o pipă, învârti pe deasupra capului nişte sticle pline cu gloanţe de vânătoare ca pe nişte haltere, apoi intră şi dispăru într-un dulap mare, închizând uşile după el.

Poate că acest dulap dădea, printr-o uşă secretă, într-o altă încăpere ? Pradă celei mai mari nedumeriri, Baudelaire dormi rău şi cum se făcu ziuă îl strigă pe Trapadoux care deschise uşa dulapului şi apăru tot aşa de serios, aşezat pe un scaun în mijlocul sticlelor-haltere “

( Pierre Labracherie, “Parisul literar în veacul al XIX-lea” ; trad. Ileana Zara; Ed. Univers, 1974)

***

O cutie verticală s-ar dezechilibra pe marea în care plutesc fiinţele vii şi cutiile orizontale ale sicrielor.

În dulapul neatins de valuri gândurile se limpezesc şi uneori dispar. E o lume în care nu poţi mişca apele; strigătul nu poate străpunge vidul şi se răsfrânge doar în tine.

( Un pictor a pictat cândva un om în dulap; poate că din memorie. “Figure with meat”. )


Imago

April 14, 2011

Ridic de undeva

un arc de vene şi muşchi

ca şi când i-aş da viaţă arcului;

dar pare

că n-am făcut nimic.

Pictez un tablou cu o pastă

din bacterii flămânde;

au început deja să se mănânce

una pe alta

şi firele pensulei.

Şi trag o linie cu un fir de iarbă;

dar firul s-a curbat deja

spre soarele de ieri.

Drum în pădure

April 13, 2011

Lemn plutitor pe poteci

sunt şi eu;

cu scoici ascunse în fibre sărate

urc pe un flux al apelor din altă

poveste a lumii.

Cu-acest tărâm al frunzoasei ascunderi

singura întâlnire a mării sunt eu.

 

Ocolitor al căderilor, drumul

e-un fir rătăcit. Te-ntorci, de vrei

în lumea care nu mai este;

din când în când, o nemişcare a singurătăţii,

cu apa scursă-n adânc.

 

 

 

 

 

Profesorul rămas în bucătărie

April 8, 2011

Mi-am visat iarăşi unul din profesori.

Se transformase în plantă; pentru a-şi reduce la minimum cheltuielile cu viaţa, spunea. Acum locuia doar în bucătăria proprie, unde spaţiul era destul de strâmt. Semăna cu o pălărie de floarea-soarelui uriaşă, cu un fel de tentacule de caracatiţă unduind pe toată suprafaţa ei. Prin acele tentacule ne vorbea, mişcările lor năşteau în minţile noastre cuvinte. Fiecare tentaculă avea discursul ei, liniar ori zvârcolitor şi părea că mereu se nasc noi tentacule în timp ce altele dispar fără să-şi vădească dispariţia. O simfonie plurală, pe toate tonurile minţii.

În tot acest timp profesorul răspândea un calm vegetal imperturbabil, în care singura nelinişte posibilă ar fi fost o teamă ascunsă de a nu fi mâncat cândva de vreo vacă.

Dar, de la o vreme, cuvintele profesorului începeau să ne scape. Începeam să ne întrebăm care va fi fost sensul unei mişcări de tentacule. Apoi n-am mai auzit nicio vorbă, iar în cele din urmă ni s-a părut că tentaculele se mişcă uniform şi aproape indistinct, ca un câmp de iarbă din care nu deosebeşti nimic.

Vorbe în port

April 6, 2011

“Marea-i un medic simplu spui tot ce vrei nu-ţi pasă…” ( un vers de M. Dinescu )

*

Un ansamblu de semne, luat ca atare, ar putea să fie doar un ansamblu de semne şi să nu comunice nimic. Un receptor ostil dialogului va pune în evidenţă posibilitatea ca mesajul, deşi coerent sintactic, să nu exprime nimic; şi va nega posibilitatea contrară.

Se poate pune atunci întrebarea dacă semnele nu sunt – cumva – doar “sfărâmături” ale sensurilor ignorate voit, dar pe care natura noastră – supusă unei necesităţi universale – nu a putut să le ignore.

În mare s-au retras şi dizolvat toate semnele cu care nu ne putem exprima.

Uneori merită să mergi până la mare doar ca să vorbeşti; e locul care acceptă toate cuvintele.

Acolo e cineva care, deşi i-ai ignorat spusele, poate mereu să te asculte; ştii asta pentru că marea există.