Archive for April, 2012

Amiaza la umbră

April 27, 2012

Prins de gleznă în amiază, la umbră,
încep să se scurgă bolţile de smoală
peste paharul meu şi în pahar.
Aceşti tineri de cretă şi unt,
înecaţi în bitum mai
rânjesc o dată, barbar, pe perete,
sărutatul, închipuitul perete din faţă.
Şi parcă am căzut picurat dintr-o ploaie de smoală
pe podeaua netedă, întinsă de zei.
Un colţ care curge,
negru, îndoindu-se
de mijloc,
prins de gleznă în amiază, la umbră,
departe, când sfinţii se chinuie ca
mierea în sticlă.

Casa din vis

April 25, 2012

Mă spăl uneori pe mâini cu apa din lac;
aud în carne ţipătul de moarte-al
nevăzuţilor viermi,
ca pe o ultimă învinuire, deşi
mai rămâne mereu câte unul.

Apoi mă duc la pescuit la râu, în dosul uliţei;
arunc undiţa goală, un fir fără cârlig.
Prind peştii mari, le văd doar capul negru,
unul sau doi, să-mi fac mâncare.

Niciodată n-am ştiut
cine stă în celelalte case.
La mine-n casă parc-ar fi toată lumea,
văzuţi şi nevăzuţi prieteni,
deşi stau singur mereu.

Îmi fac o zeamă de peşte;
plutesc în ea, culcate,
unul sau două capete
mari, negre, de peşte din râul domol.

Învierea

April 15, 2012

Pentru prima dată în viaţă, m-am dus în noaptea Învierii la biserica din cartier.
Când am coborât treptele bisericii, m-a uimit strada plină de oameni şi lumânări aprinse; în satul bunicilor mei nu puteam să văd aşa ceva. În întuneric şi ploaie rară, un lac uriaş de lumini pâlpâind una lângă alta, oprind drumul maşinilor şi întinzându-se cât puteam cuprinde cu vederea, pe străzile lăturalnice şi la balcoanele blocurilor.

Între chipuri de oameni cunoscuţi din viaţa de zi cu zi, m-am simţit ca şi când aş fi privit de aproape fiinţe supranaturale, venite din lumea duhurilor. Am avut întâia oară revelaţia acestei divine stranietăţi a oamenilor; şi sper să nu o uit, ori de câte ori îi voi mai privi.
Oameni mergând pe asfalt, în aceleaşi ţarcuri informe în care îşi duc viaţa; dar materia din care ne sunt făcute închisorile vibrează uneori şi, dincolo de informităţile chinuite la care am crezut că o putem supune, îşi arată adevărata formă şi frumuseţe. Iar închisorile devin un tărâm al libertăţii.

Căci totul trece, dar nu orice trecere înseamnă moarte, nici orice curgere risipire. Nu poţi opri izvoarele; dar există izvoare nesecate, curgând din plin şi întru împlinire.

Christos a înviat !

April 13, 2012

Mi-am adus aminte de câteva rânduri ale lui Octavian Goga. Prin anii 90 erau într-un manual de limba română. Poate că sunt şi în manualul de azi, nu ştiu.

Mai mult decât atât nu pot spune în această zi în care nu pot spune aproape nimic. Pace, cititorule.

,,Vinerea Patimilor , pe înserate …

Din biserica satului , unde s-a săvârşit slujba îngropării lui Iisus, ţăranii ies pâlcuri , amestecaţi bărbaţi şi femei , păstrând după vechiul obicei toată rânduiala ierarhică . Dinspre pădurea de fagi unde s-a prăvălit soarele , coboară umbre cernind culmile şi prin sita lor , răzleţ , licurici tremurători se ivesc împrejur . Sunt lumânările care se aprind la morminte , când deodată ca un vaiet subteran începe pe la poalele crucilor recitativul monoton al bocetelor muiereşti (…)

Mâine, după miezul nopţii , cu mic cu mare vor înconjura biserica
de trei ori, urmându-şi preotul care în tăcerea lor mistică va bate în poartă respectând dictonul scripturii: Deschideţi, boieri, porţile, să intre Împăratul măririi…Iar după ce imnul învierii va răsuna din toate piepturile, ei se vor înşirui pe rând în dreptul altarului, se vor cumineca cu pâine şi cu vin şi cu-o năvală de lumină bruscă pe toată faţa lor aspră, primeniţi şi transfiguraţi de-o bucurie impersonală, se vor apropia unul de altul, oamenii pământului:
– Hristos a-nviat!
– Adevărat c-a-nviat!(…)”

O piatră în apă

April 12, 2012

Cândva, pe malul Mureşului, mă jucam cu câţiva tovarăşi aruncând pietre pe apă; iar pietrele săltau de trei, patru sau chiar cinci ori înainte de a se pierde fără zgomot şi urmă sub oglinda opacă a apei. Râul cel mare curgea leneş şi enigmatic, acoperind cu linişte adâncurile reci, cu vâltori ascunse şi repezişuri de metal fluid. Nu mai eram copil, dar mă simţeam copil; şi cred că aşa simţeau şi prietenii mei. Ne jucam cu o hărnicie fără seamăn sub soarele încă blând al verii.

Când m-am săturat de avântat pietre pe luciul apei am luat din mal un bolovan neted ca un ou uriaş. Ţinându-l în amândouă mâinile m-am opintit şi, după o rotire, l-am azvârlit până aproape de mijlocul râului.

Apa a plescăit grav, ca dintr-o adâncime neaşteptat de mare; şi s-a lăsat apoi tăcerea. O tăcere rănită şi grea, ca şi când, din nebăgare de seamă, aş fi făcut ceva rău. Nimeni n-a mai aruncat apoi pietre pe apă. Mă simţeam de parcă tulburasem tihna ascunsă a unui duh sau a unei ştime.

Îmi aduc mereu aminte cu părere de rău întâmplarea, ca pe un păcat. De multe ori trufia şi nepăsarea lasă în urmă dureri care, în lumea noastră, nu pot fi rostite.

Mă mai întorc câteodată la malul unde aruncam pietre în apă; şi privesc acum în linişte apele râului care, de-a lungul anilor, au înghiţit vieţile câtorva prieteni.

Sticla cunoaşterii

April 11, 2012

Când “ştim” ceva e ca şi când l-am înveli într-un strat de sticlă; pretindem că obiectul văzut prin noi, prin geamul nostru transparent, insinuat pe lângă el, arată ca şi obiectul din realitate şi răspândeşte aceleaşi raze. Când îl oferim privirii altora, îl oferim de obicei cu tot cu sticlă.

Poţi, însă, să priveşti sticla dintr-o parte şi să vezi refracţia luminii în acea subţire vitrină a cunoaşterii. Poţi să spargi sticla, pentru că nimic nu o îndreptăţeşte. Ori poţi uneori să iei obiectul din spatele vitrinei, pentru că nicio sticlă nu îl poate înveli astfel încât să îl obstrucţioneze.

Fără această sticlă a cunoaşterii nu ar fi posibilă însă memoria; de unde se vede că memoria e bună mai ales pentru a păstra în formele noastre proprii lichidele informe, care altfel ar curge mai departe.

Pe apă

April 10, 2012

Arunc pe apă un măr
şi apa îl netezeşte
ca pe un astru verde şi roşu rotit

Arunc pe apă firmituri de pâine
şi ele cad ca dintr-un arbore
pentru peştii întinşi în lung

Pe sub oglindă curge râul
şi se întinde peştele lung,
mai lung decât râul

Crângul de flori

April 6, 2012

Între clădiri cenuşii e
crângul de flori
ca un tunel prin care
te pierzi în zumzet

Îl văd uneori
ca o rătăcire a drumului
care nu mai vrea să ducă
unde ne ducem

Acolo albinele verii
ţes vederea aievea,
chiar dacă visez
doar clădiri cenuşii

Şi zumzetul lor lin e tăcerea

Eu, elevul

April 6, 2012

Nu mi-au prea plăcut profesorii; nu-mi plac nici acum. Sunt oameni care se ocupă prea mult cu ceea ce poate fi transmis ori tranzacţionat. Insecte harnice şi antrenate (uneori). Prezenţa lor mă oboseşte ca un strat coroziv, care îi oboseşte şi pe ei.

Îmi place poezia pentru că este un frumos eşec al comunicării; te străduieşti să spui ceea ce nu poate fi spus.

M-au fascinat mereu problemele şi am detestat exerciţiul; şi am crezut mereu că inteligenţa bate (întotdeauna) experienţa.

Un profesor mi-a spus, aproape mi-a strigat cândva: “Tu vrei mereu să guşti!”
Mi-a mai spus că sunt încă un copil şi nu m-am desprins de sânul Mamei cosmice; dar că va veni o vreme când îmi voi găsi cu greu hrana şi mă voi chinui să mestec fire de iarbă.
Probabil că avea dreptate. Mă simt încă într-un stadiu larvar; dar există destule fiinţe care rămân în acest stadiu aproape toată viaţa, ori chiar toată viaţa.
Poate că mă voi “maturiza” cândva, pentru cel mult o zi. Dar nu cred că voi mesteca fire de iarbă; prea mult mă asemăn cu unul din ele.

Vrabia

April 4, 2012

Pământul care este ea
nu e nimic mai mult decât pământul.

Aşa e legea:
că vrabia-i mereu
mai puţin decât pământul ei
în care-o ţii.
Şi vrei zadarnic să o prinzi, s-o scoţi
din urna ce atât de lesne se deşartă.