Archive for May, 2017

O stranie logică a autenticului

May 31, 2017

Există afirmații formale -care există pe hârtie, sintaxă fără sens- și afirmații autentice, care angajează autorul lor.

Cele autentice nu pot fi negate în mod autentic. Desigur, negația lor există; însă ea nu se opune cu adevărat afirmației, ci faptului că afirmația a fost făcută. Negația pretinde pentru sine spațiul în care are loc afirmația.

Poate fi negația adevărată, ori mai bine zis îndreptățită? Uneori da.
Pot fi adevărate și o afirmație și negația ei? Da, opoziția lor având loc doar atâta vreme cât se suprapun în același spațiu al zicerii.

Monștrii

May 31, 2017

Monștrilor onești
li se pare că nu mai au dreptul să trăiască;
dar totuși trăiesc.

Noaptea se târăsc prin catifele și mătăsuri
-așa cum au învățat de la viermi-
până la tainica masă, cu lumânări eterice.
Și nimeni nu-i vede clefăind
gustările pământului alese,
nimeni nu-i vede cum sorb printre dinții rari
vinurile din care mai beau doar zeii.

Așa ghiftuiți monștrii plutesc în puf și se-mpacă
vremelnic cu viața; le pare
că au și ei
dreptul să trăiască,

dreptul acelui tânăr cu plete de-aramă și trupul gol, perfect,
alergând dimineața prin roua înaltă a ierbii.

Cele patru grații de marți

May 30, 2017

Una bea a șaptea bere,
alta ascultă manele,
a treia e autistă,
iar a patra nu există.

Notos

May 30, 2017

Sudul e un oaspete.

Intrat pe fereastra deschisă
ți se așază pe umăr în amurg,
bătând rar din aripi
ca un fluture
multicolor, gigant.

Abia după ce l-ai primit în casă
poate să treacă prin orice pereți;
și în noaptea neagră adie
neînvinse culorile altui tărâm.

 

Manual

May 28, 2017

Credeam
că poezia e răstignită pe multe pagini,
împreună cu tot ceea ce autorul
n-a scris printre rânduri;
dezmebrată în bucăți de pastramă lirică,
purtate ani de zile în ghiozdan
de copiii cuminți.

Cât de mult m-am înșelat.
Azi am deschis manualul vechi
și am găsit
doar mintea mea, răstignită pe litere.

Valea Zânelor

May 27, 2017

Al Phagora

Într-o după amiază de mai, Luca Deleanu era pe drum spre Valea Zânelor. Auzise de ea în copilărie; puţini mai ştiau numele acelui loc aflat în apropierea unui oraş învecinat.
În hainele de oraş, cu umbrela în mână, Luca privea pe geamul microbuzului câţiva picuri de ploaie rară; mica excursie n-avea oricum să dureze prea mult. Era doar curios; îşi adusese aminte de nume într-un vis. Până în oraşul vecin microbuzul făcea vreo patruzeci de minute; avea timp destul, oraşul era destul de mic pentru a-l străbate pe jos într-o oră-două dintr-un capăt în celălalt.
Demult, bunica îi povestise că mergea pe Valea Zânelor să culeagă ierburi pentru ceai. Era o pajişte prelungă, cu pâlcuri de arbori, la capătul căreia apărea un izvor firav; ajungeai la ea pe un drum de ţară lutos, care se surpa mereu, de la un an la altul, până avea să fie înghițit cu totul. Acestea…

View original post 501 more words

Muzeu

May 25, 2017

”Lăcaș cernit al trecerii eterne,
Trist sarcofag al vremii adormite,
Tu, jalnică, posomorâtă urnă,
Ce-aduni cenușa gloriilor stinse-
Sub bolta ta mi-e frig și mă cutremur.”
(Octavian Goga, ”În muzeu”)

 

Mult praf a nins
pe candelabrul stins;
e-așa pustiu
și totul vrea să tacă.
Doar eu mă-întreb ceva, anume dacă
ghidul era viu,
căci dus a fost și n-a lăsat vreo urmă
prin sala veche, cu covor de brumă.
Mai văd pădurea-n colțuri de ferestre,
tot verde, însă poate este
pădurea de-acum mii de ani
și râul vechi pe-aceiași bolovani.
Doar pașii mei îmi mai răsună-n minte,
dar unde duce drumul înainte
când pașii toți aici de rost sunt goi
și niciun semn n-arată drumul înapoi?

 

(sursa imaginii: Wikimedia, user Deedeeshor 77)

Lavoratori…

May 24, 2017

La oraș programul ți-l fac de obicei șefii, împreună cu fișa postului. Dar te poți muta la țară, unde programul ți-l trasează -probabil mai inteligent- vaca, găinile și pătrunjelul.

Să fii liber! adică să nu ai alți stăpâni în afară de acela pe care îl recunoști cu adevărat și cu voința căruia te identifici. Adică să ai stăpân, unul singur; pentru că de obicei avem mai mulți. Dacă nu-l găsești, caută-l bine, pe drumuri, prin bălării…

 

Floarea câmpului

May 24, 2017

Floarea câmpului
se deschide iar
și-o culeg haiducii
în goană de cal.

Floarea plinului
sub soare crescuse
și-nflorește-n casa
mândrelor ascunse.

Timpul și Somnul

May 22, 2017

Pe o stradă lăturalnică din Transtiberim, sclavul Gallus se întâlnea cu libertul Antonius. Pentru acele vremuri, Gallus era destul de bine hrănit, îmbrăcat și întreținut; singurul neajuns al vieții lui -pe care, dealtfel, îl simțea rareori- era faptul că era sclav. Avea nevoie de somn și timp pentru sine; ceea ce nu prea putea să aibă câtă vreme aparținea altcuiva.

De cealaltă parte, Antonius, un om liber, avea tot timpul din lume; însă nu știa dimineața dacă va avea ceva de mâncare pentru prânz. Antonius îi promisese lui Gallus timp și somn, în schimbul a două pâini, două turte din făina cea mai bună a Romei, pe care sclavul le purta sub tunică. Iar Gallus, așteptând înfrigurat în dimineața parcă prea răcoroasă, se întreba, pe bună dreptate, cum anume îi va putea da Antonius timpul și somnul de care avea atâta nevoie; dar ce nu face un om disperat?

Ajuns la locul întâlnirii, Antonius scoase la rândul lui de sub tunică două turte, una verde și una purpurie.

-Cea verde este Somnul, cea purpurie este Timpul, zise. Ai grijă să mănânci prima dată din Timp, apoi din Somn. Pentru că nu poți să dormi dacă nu ai timp.

Și Gallus luă cele două turte, despărțindu-se de omul liber care, rămas singur în mijlocul străzii, mușca dintr-una din cele două pâini, tremurând din tot corpul.

 

În dimineața unei zile din cele ce au urmat, Gallus se trezi mai obosit decât fusese vreodată. Deasupra lui, ca din altă lume, veghea chipul neguros al lui Antonius.

-Prietene… iartă-mă, am greșit. De fapt turta purpurie era Somnul, iar cea verde –Timpul. Am greșit, eram tare flămând! Te-am scos din groapă, știi? Dormeai atât de adânc, ai mâncat-o pe toată? De asta n-ai murit. Oricum… acum ești un om liber! Liber ca mine, înțelegi? La noapte plecăm din Roma. Uite-ți și turta verde, Timpul. Poți să o vinzi cândva, când ți-e foame cu adevărat. Poți să-ți faci altele, te învăț eu…

Înainte de a leșina din nou, Gallus îl mai privi o dată pe Antonius. L-ar fi strâns de gât cu mâinile și picioarele, dar era prea ostenit. Poate altădată. Ce durere cumplită de cap, de minte, de suflet! Acesta să fie prețul libertății? Merită?