Archive for May, 2008

Pietre şi rîuri

May 26, 2008

Orice expresie de sine e o piatră dintr-un rîu sau un rîu care curge printre pietre.

Există oameni ai ştiinţei, ale căror exprimări sunt pietre. Şi există oameni ai artei, ale căror exprimări sunt rîuri. Fiecare din ei trăieşte plenitudinea unui spaţiu compact , închis în sine. Dar, pe lângă plenitudine, trăieşte realitatea, iar realitatea e tocmai a celuilalt spaţiu.

May 15, 2008

Poate fi luat un nume “în deşert”? Poate fi considerat doar “ca formă” ?

Nu. Doar forma poate fi considerată ca formă. Şi atunci nu va fi un semn anume , ci indistincţia din care semnul e luat; bucata de stâncă anterioară statuii.

Altfel, considerarea numelui ca identitate este o considerare sau desconsiderare a sensului. Există o considerare minimă a sensului, care e confundată cu considerarea formei. Considerarea- în diversele ei grade- e un act de pietate.

Timpul ca speranţă

May 12, 2008

A venit vremea să povestesc câteva fircălituri pe care le-am comis în Postul Mare. Se ştie că orice povestire adaugă ceva şi ascunde ceva ( fără să-l şteargă)

***

Timpul ca speranţă:

-speranţa în fiinţare ( viitorul)

-speranţa în fiinţa fiinţării ( trecutul )

-speranţa în proprietatea fiinţării, în a avea fiinţare ( prezentul )

Dacă trecutul nu poate fi prezent, rezultă că nu putem nădăjdui simultan în proprietatea şi în fiinţa fiinţării. Moartea ne este necesară.

Răul din viitor nu are nicio semnificaţie. Speranţa în fiinţare ( viitorul ) implică logic doar binele. Răul ca idee poate fi doar în prezent.

Aritmetica timpului în clasele mici

May 9, 2008

Clipele obişnuite sunt adunări. Clipele de înţelegere sunt înmulţiri. Clipele eterne sunt ridicări la putere.

La masă cu Porthos

May 6, 2008

În penumbra tavernei îl vedeam doar pe Porthos, muşchetarul, de cealaltă parte a mesei de lemn. Tăia cu pumnalul o gâscă umplută, din care aveam să ne înfruptăm. Hangiul ne umpluse de multe ori cupele cu vin roşu de Burgundia. Vorbeam ceva într-o limbă ciudată, o franceză veche şi dispersate cuvinte provensale, italiene şi parcă flamande.

Porthos nu semăna deloc cu cel din filme ( filme proaste, toate câte le-am văzut), ci doar cu cel din cartea citită demult.

De fapt, era chiar el. Înalt cât să nu-l cuprindă nicio uşă, cu plete negre, faţa roşie, destinsă şi veselă, dar -ciudat- un pic severă, mai mult slab decât gras, un fanfaron adevărat, în toată demnitatea şi dezamăgirea lui.

Porthos al meu, ghinionist etern, îmi explica faptul că are mai mult noroc în viaţă decât oricare altul. De fiecare dată avea o nouă demonstraţie pentru asta. Acum îmi expunea nu ştiu ce argumente, molfăind straşnic o aripă rumenită şi turnând vin pe gât, de la o înălţime respectabilă.

Se mişca precum un uriaş într-o lume de pitici ciudaţi, cam răi şi niciodată înţeleşi. Porthos era hazardarea de a trăi ; într-o viaţă din care şi-aşa nu pricepea şi nu alegea nimic, deşi ar fi vrut. O hazardare cu volum vertical, cu plete negre şi ochi zeflemitori.

Mâncam din divina umplutură a gâştii, o mâncare cum numai în vis se-arată. Porthos dăduse pentru ea un ban mare de aur, cu greu smuls de la amanta lui, marchiza bătrână, urâtă şi săracă. Cu o mână rezemată de mânerul spadei, îşi turna nepăsător vinul în sine, ca pe o cascadă roşie-neagră.

L-am lăsat acolo când m-am trezit, cu capul greu de vinul din vis. Vorbea într-o limbă din ce în ce mai veche şi mai caldă; şi se scobea cu un os de gâscă în dinţii lui mari, perfecţi.