Archive for June, 2011

Ora liberă de marţi (18 )

June 30, 2011

În următoarele zile, Luca îşi continuă noua îndeletnicire a scrisului pe hârtie. Scria pe colţuri rupte, pe plicurile în care primea facturile, pe bonuri şi chitanţe.

“Există cel puţin o frică mai mare decât frica de moarte, anume frica de sistem. Din cauza ei, oamenii chiar uită de moarte şi se gândesc la morţi şi la vii în acelaşi mod. Ce diferenţă este, de exemplu, între o carte scrisă de un om viu şi o carte scrisă de un om mort? Când nu simţi nicio diferenţă, eşti cuprins de această frică de sistem.

Există unele reguli pe care oamenii le respectă, în mod conştient sau inconştient, atât de mult încât nu pot concepe încălcarea lor, indiferent de urmări. Poate că oamenii sunt în fond nişte copii care se tem de o pedeapsă. Întrebarea este dacă această pedeapsă – ori una asemănătoare- le-a fost administrată cândva. (Aş crede mai degrabă că nu; e o pedeapsă imposibilă, iar oamenii se tem ca nu cumva să li se întâmple imposibilul.)

Într-un mod curios se crede că sfera transcendentului este guvernată de nişte legi mecanice, transformându-se astfel într-un mecanism implacabil . Deşi admitem o fiinţă dincolo de noi, îi împrumutăm chipul lucrurilor pe care le pricepem cel mai bine: sistemele mecanice.

În aceste imuabile “sisteme transcendente” nu putem interveni; dacă nu ne conformăm lor, ne vor zdrobi, pentru că sunt ubicue, iar desfăşurarea lor este inexorabilă.

Aceasta este frica de sistem: tot ce poţi face contra unui tren care vine în viteză este să fii legat strâns de şine, în calea lui.

*

Din cauza fricii de sistem ne temem de diformităţi

Oamenii vor să fie conformi, nu diformi, deşi diformitatea nu contrazice cu nimic sistemul. Un chip diform este un chip ca oricare altul, după definiţia chipului; totuşi, oamenii îl consideră “mai puţin chip” decât pe unul nediform.

Diformul este contrar prototipului, adică unei concretizări a respectării regulilor din sistem. Conformitatea este o respectare a prototipului, adică o respectare a unei prime respectări a regulilor.

Ca şi când a venera un zeu implică faptul de a-i venera pe cei care îl venerează. Din cauza fricii de sistem, ei se consideră pe sine complet integraţi în sistem, aşa încât orice contravine lor contravine şi sistemului.

Tot din cauza fricii de sistem ne mai temem de ciudăţenii.

Ciudatul nu este diform, dar este inacceptabil. El nu contravine la nimic din ceea ce s-ar putea cunoaşte din sistem; contravine unor legi necunoscute.

De ce ştim totuşi că le contravine? Pentru că Marele Sistem Mecanic Transcendent ne revelează asta.”

Luca se gândi dacă îşi va citi vreodată propriile rânduri. Era de felul lui un re-cititor; ştia că, dacă le va citi o dată, le va citi aproape sigur şi a doua oară.

Scrisul aruncă lumină într-un colţ de întuneric. Lumina poate să rămână mai departe sau poate să se stingă; însă acel întuneric pe care l-a luminat întâia oară a dispărut pentru totdeauna.

( va urma )


Advertisements

Ora liberă de marţi ( 17 )

June 29, 2011

Lui Luca i se părea că trăieşte în joacă, într-o lume care conţine doar jucării care modelează realitatea.

Când una din aceste jucării – de obicei un om sau o plantă – părea să fie ea însăşi ceva real, Luca rămânea împietrit în faţa ei ca în faţa unei prăpăstii. Într-un fel, se poate spune că era îngrozit de realitate.

Uneori te trezeşti în mână cu un pistol adevărat în locul celui pe care l-ai crezut de jucărie; dar un pistol adevărat nu are ce căuta în camera unui copil. Luca resimţea aceste prezenţe acute ale realului ca pe un semn -oarecum sarcastic- al sfârşitului. Lumea de jucărie îşi întâlnea limitele şi contradicţiile; iar lumea reală îi apărea lui Luca doar ca un perete fragmentar, mânjit cu sânge, care apare din când în când ca să te loveşti de el. Realitatea şi moartea apăreau atât de indisolubil legate, încât Luca îi întorcea cu bună ştiinţă spatele realităţii.

 

*

 

Trecuse o săptămână de la solstiţiul de vară. În ora liberă, Luca încercă să facă un lucru pe care nu-l încercase demult: să scrie.

 

Împături o coală de hârtie, care îi apăruse dintr-o dată nefiresc de mare şi scrise:

 

„În această oră de marţi mă gândesc la nemoarte.

Mă gândesc că singurul lucru pe care îl putem face ca să nu murim este sinuciderea-din-sine. Când un om se sinucide, foloseşte complicitatea lumii fizice şi moare, moartea fiind, în esenţă, un fenomen fizic. La sinuciderea-din-sine, omul se îndepărtează de realitate şi de moarte; nu moare aşa cum ar muri de obicei un om. Din punct de vedere fizic, nu moare deloc şi se transformă într-un copac. Durata transformării unui om într-un copac este de o oră.

Am putea astfel să întâlnim realitatea nu prin moarte, ci printr-un ocol infinit, aşa cum copacii aşteaptă la infinit realitatea. Copacii mor, dar poate că unii din ei, cel puţin, întâlnesc realitatea înainte de a muri; aşa încât moartea lor este doar o iluzie, fiind probabil o moarte, dar nu a lor.”

 

Luca puse coala împăturită în cartea fără coperţi, alături de cealaltă foaie, scrisă de un necunoscut. Astfel, cartea – care era făcută să stea într-o bibliotecă – deveni ea însăşi o bibliotecă, conţinând deocamdată două foi scrise de mână.

Luca se gândi atunci ca, la întoarcerea acasă, să se uite cu mare atenţie la biblioteca în care îşi ţine cărţile. Poate că ea însăşi era o carte.

 

( va urma )

Protected: Ora liberă de marţi ( 16 )

June 27, 2011

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Pădurea şi raza

June 22, 2011

 

În vârfurile acelor intră lumina

ca într-un lac cenuşiu.

E verde priceperea şi lată

ca o frunză întinsă;

şi-acea cuprindere, nervuri cardinale ce-ntind oglinda

mai mult zadarnice sunt, când raza

străpunge nodul ca pe o pâine uşoară.

În fiece margine, un licur de apă

urcat din pamant, sângeriu

picură apoi ca în sine.

 

Ora liberă de marţi ( 15 )

June 20, 2011

În seara zilei de luni, Luca găsi în cutia poştală o scrisoare. Era chiar o scrisoare şi venise din Rusia, de la Irkutsk; expeditorul ei era Matei Lerariu.

Luca o desfăcu de îndată, ca pe un cadou pe care i-ar fi fost teamă să îl piardă.

*

“Domnule Luca Deleanu,

A trecut multă vreme de când am părăsit oraşul dumitale, din motive pe care nu le-am înţeles prea bine nici acum. Acea scurtă întâlnire, cu dumneata şi d-l Marcu Georgescu rămâne unul din momentele cruciale ale vieţii mele; se pare însă că, deşi recunoaştem în sinea noastră importanţa unui asemenea moment, nu ne dăm de obicei seama de rostul lui decât în următorul moment crucial.

Vă spuneam atunci că unul din scopurile temporare ale vieţii mele este călătoria. De ce călătoresc? Ca să întâlnesc viaţa. E uşor de văzut că orice animal care călătoreşte caută viaţa.

Când eram elev de liceu, eram coleg de clasă cu o fată delicată şi simplă, în cel mai bun şi nobil înţeles al cuvântului. În timpul unei ore, cineva a chemat-o pe coridor ca să îi dea o veste grea; îi murise pe neaştepate cineva apropiat. În acea clipă pe coridor s-a auzit un sunet pe care unii oameni l-ar numi strigăt, iar alţii urlet, atât de spontan şi năucitor, încât cu greu aş fi putut crede că vine din partea unei fiinţe omeneşti. Cu atât mai mult nu-mi puteam imagina că fata aceea poate striga sau urla astfel. Acel sunet îmi bântuie de atunci existenţa.

Eu, atunci, nu înţelegeam moartea, după cum nu o înţeleg nici acum.

În pauza acelei ore am fugit de la şcoală şi am rătăcit până seara prin pădure. Nu înţelegeam moartea, dar m-am gândit atunci să caut viaţa. Simplu. Ca un animal; ca un somon, o pasăre călătoare, un tigru ori un breb. Animalele toate caută viaţa, dar poate că doar omului îi e dat să o găsească, atunci când o caută ca un animal.

Până în acea zi, colega mea îşi purta părul auriu împletit într-o coadă lungă; de atunci, n-am mai văzut-o aşa niciodată. A început şi să-şi vopsească părul, ca şi când acea culoare originară ar fi murit şi ea, ori s-ar fi ascuns dincolo de surogatele existenţei cotidiene. De aici provine şi singurul lucru pe care-l ştiu despre moarte: anume că orice moarte ne aruncă mai adânc într-o stare de anonimat.

Am început de atunci să caut viaţa. Pe urmele apei dulci, am ajuns pe malurile celui mai vechi lac. Aici m-am întâlnit cumva şi cu tatăl meu; deşi nu îl văd faţă în faţă, îl simt aproape. Atât de aproape cât nu l-am simţit decât în copilărie. Din ospiciul în care zace, cred că m-a simţit şi el aproape.

Cândva o să mă întorc în oraşul de lângă pădurea meodienilor. Am lăsat acolo o poartă cu un lacăt în plus faţă de cele pe care le avea când am păşit în faţa ei. În lumea de dincoace de poartă am lăsat în urmă şi singurătatea unei femei; cred că ai întâlnit-o cândva, în parcul cu trei zade.

Să-mi îngădui acum tăcerea ce va urma curând… e prima scrisoare pe care o scriu după multă vreme. Pe cea de a doua o voi trimite d-lui Marcu Georgescu.

Sper, ca într-un joc de copii, că vei citi sau reciti aceste rânduri într-o oră liberă, asemeni celei în care ne-am întâlnit.

Al dumitale,

Matei Lerariu”

Luca puse scrisoarea, ca pe un lucru încă neînţeles, în cartea fără coperţi din care mai citea din când în când, lângă foaia scrisă de mână.

Ceva mai târziu, înainte de a adormi, se gândi la cuvintele prin care Matei o înfăţişase pe acea colegă -“delicată şi simplă”; spre deosebire de ea, el, Luca, îşi apărea sieşi ca foarte complicat şi bădăran.

( va urma )

 

 

 

Protected: Ora liberă de marţi ( 14 )

June 15, 2011

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Casa din care am plecat

June 11, 2011

   D-lui Marcu Georgescu

Când ies din casă, intră în ea timpul;

când intru în casă, timpul

se-afundă în pereţi, ca un melc.

Mai sar insecte clare

şi se ascund în aer.

 

Mi-am făcut o altă casă, în care

timpul să intre când sunt acasă;

şi-aşa cunosc într-un fel

timpul.

În casa din care am plecat poate că

merge un mers, stă o stare,

cuvântă un cuvânt

pentru că  nu merge,

nu stă şi nu cuvântă nimeni;

iar liniştea pe care-o las

se-ntinde strâmt-

-o dungă înceată pe sub ferestre.

 

Eu sunt în orice loc, afară de

casa din care am plecat.

Acolo cresc stăvilare înalte

şi apele seacă.

Iar eu de când mă ştiu nu mai sunt tânăr;

merg să-mi cumpăr

încă o casă

în care să aibă loc timpul.

 

 

Ora liberă de marţi ( 13 )

June 8, 2011

Noua zi de marţi se născuse parcă deja obosită şi dogoritoare. Luca nu se putea gândi la nimic şi adăsta doar pe marginea lucrurilor de făcut şi întâmplărilor neînsemnate ale zilei; oceanul interior -dacă există aşa ceva- părea să îşi ascundă mişcarea.

Simţind că nu e în stare nici de o plimbare pe jos, Luca se decise ca în ora liberă să meargă la muzeu şi chemă un taxi. Străzile erau aproape pustii; peste cinci minute Luca păşea pragul micii clădiri în care domnea mereu o răcoare subterană, cu totul alta decât cea din biroul cu aer condiţionat.

Ca multe alte muzee mici, şi cel al oraşului avea o secţie de istorie şi una de artă. Spre dezamăgirea lui Luca, la istorie era închis. Ar fi vrut să cerceteze mai atent lapidariul; poate – cine ştie?- ar fi văzut răsărind într-un cotlon al zilei lâncede una din acele pietre ale meodienilor. Un gând naiv, dar mecanic.

La secţia de artă era găzduită de câteva luni o expoziţie temporară, constând în vreo şapte-opt lucrări din secolul al XIX-lea ale unor artişti care pictaseră peisaje din oraş şi împrejurimi. Era a cincea sau a şasea oară când o vizita, părându-i-se firesc ca într-un muzeu lucrurile să nu se schimbe prea mult.

Luca se opri în cele din urmă în faţa unui tablou de la care reţinuse numele pictorului:  Dalibor Smrekovec. Tabloul înfăţişa un pâlc de arbori crescuţi din vârful conic al unui deal. De după culmea dealului răsărea sau apunea soarele. Luca privi îndelung peisajul şi abia atunci îi trecu prin minte -tot mecanic- că “soarele” din tablou ar putea să nu fie soare, ci o piatră. Cu un gest de robot, scoase telefonul mobil şi făcu o poză tabloului, felicitându-se pentru descoperire.

Simţea acum -dintr-o cauză nelămurită- nevoia să iasă din încăpere; mai avea chiar timp de o plimbare scurtă înainte de a se întoarce la serviciu. În spatele unei draperii, însă, Luca simţi o mişcare.

Dintotdeauna vrusese să vadă ce e în spatele draperiei; în copilărie curiozitatea era dublată de o teamă pe care acum nu ar fi putut să şi-o aducă aminte.

Acum nu mai era nimeni în jur; paznicul muzeului dormita undeva afară, iar Luca se îndreptă hotărât şi ridică încet draperia.

Din spatele ei îl privea un chip rotund, poate la fel de uimit ca şi al lui; nimeni altul decât Ioan Tiberiu Pop, cu rucsacul cu scule în spinare. Probabil că tocmai executase nişte reparaţii la instalaţia sanitară a muzeului.

-Bună ziua, domnu Luca. Ce răcoare îi aici la muzeu… Totdauna mi-o plăcut…

-Bună ziua, răspunse Luca încurcat, cu telefonul mobil încă în mână.

-Dacă vreţi să mereţi în oraş, poftiţi la mine în maşină, am gătat cu treaba…

Şi Luca se întoarse la serviciu în maşina roşie a lui Ioan Tiberiu Pop. O găsi nemaipomenit de confortabilă, cum sunt de obicei maşinile şi locuinţele oamenilor graşi. Pe bancheta din spate trona, ca de obicei, câinele lui Ioan Pop, întins pe burtă. Cu ocazia asta îi află şi numele: Patrocles.

-V-am văzut cu domnu profesor Georgescu, spuse Ioan Pop. Mi-o fost profesor la seral. Mare om, domnu Marcu Georgescu… Da eu mă ţineam tăt de prostii; spărgeam geamuri, mâzgăleam păreţii…

Luca îl privi intrigat de ideea că un elev la seral (unde ştia că, de obicei, îşi recuperează studiile oameni în toată firea) poate să spargă geamuri şi să mâzgălească pereţii. Însă îşi aduse aminte că niciodată nu-l crezuse în toate minţile pe simpaticul instalator, nici nu dăduse vreo valoare informativă spuselor sale; aceste gânduri îl liniştiră.

-L-aţi avut şi dumniavoastră profesor, nu ? continuă omuleţul.

-Nu, mărturisi contrariat Luca.

Ioan Pop îl privi bănuitor, ca şi când i-ar fi scăzut brusc încrederea în el. Dar apoi faţa i se lumină din nou şi ridică din umeri.

-Nu l-aţi avut profesor ? Asta e… Am ajuns, domnu Luca, s-aveţi o zi bună !

Şi Luca îi strânse mâna omuleţului, păşind apoi grăbit pe treptele clădirii de birouri.

 

( va urma )

 

 

Ora liberă de marţi ( 12 )

June 6, 2011

-…Când eram copil – urmă profesorul – părinţii m-au dus pe valea unui pârâu de munte, pierdut printre calcare. M-au lăsat o vreme singur să mă joc în apă. Dacă, până în acea vreme, vedeam, descifram şi ascultam uimit poveştile altora, am simţit atunci că intru în propria mea poveste. Nu mă simţeam singur, deşi nu-i mai vedeam pe mama şi pe tata. Poate că mă urmăreau de undeva, ori poate că rămăseseră în lumea lor, ca pe o pagină întoarsă a unei cărţi. În apă şi pe maluri am găsit roci colorate, melci şi corali împietriţi, rămaşi dintr-o mare străveche. Pietrele culese atunci îmi populează şi azi rafturile. Eram fericit; le-am cules ca şi când le-aş fi smuls din curgerea lumii, din disoluţia în care stagnau şi le-aş fi oferit o şansă la eternitate. Pietrele rămâneau cu mine, urma să am grijă de ele; doar ştiam să am grijă de mine însumi. Copiii şi colecţionarii se cred veşnici. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că viaţa mea e doar o clipă în existenţa de milioane de ani a acelor pietre. Că, la rândul meu, sunt în viaţa lor doar un factor geologic care le-a mutat din valea unui pârâu pe un raft. Şi… cu toate astea, la vârsta mea încă mai strâng pietre şi alte lucruri. La urma urmei, nimeni nu ştie într-adevăr că moartea e ceva sigur. Poate că se va naşte cândva un om pe care moartea îl va ocoli; ceilalţi oameni vor fi desigur intrigaţi de acest fapt, deşi ei înşişi şi-au bazat vieţile pe ipoteza propriei nemuriri.

-Nu avem de unde şti că morţilor li s-a întâmplat ceva şi au trecut într-o altă stare, spuse Luca. Singura certitudine e că noi i-am pierdut pe ei. Poate că ei nu ne-au pierdut pe noi. Uneori îmi apare limpede că noi suntem cei care au plecat într-o altă lume, mereu mai opacă, avansând spre capătul contrarietăţii. Cine ştie? În această lume apar uneori necunoscuţi câştigaţi din neant; îi numim „copii”. Pentru noi, copiii sunt fiinţe tinere; de fapt noi suntem cei veniţi dintr-o lume mai tânără, iar ei poartă în fiinţa lor îmbătrânirea lumii şi apropierea de capăt. Cât de diferit, simplu şi senin mi se pare regnul vegetal… Plantele caută expresia, iar animalele – impresia. De aceea –contrar poate tradiţiei- am privit regnul vegetal ca pe un arhetip masculin, iar cel animal ca pe unul feminin, purtând în sine secundaritatea şi dualitatea. Vegetalul caută expresia unică, crescând în forme pe care le apropie de perfecţiune; însă fiinţa nu este niciodată cuprinsă în expresie, iar de aici rezultă multiplicarea infinită a formelor. Plantele se înmulţesc în virtutea acestui principiu. Copacul se defineşte prin pădure…

Luca tăcu o vreme, iar apoi îşi ridică privirea spre un trecător straniu printre ceilalţi. Era un bărbat destul de corpolent, îmbrăcat prea gros pentru ziua aceea. Barba castanie şi părul de la tâmple îi erau uşor încărunţite; avea figura blajină a unui preot de la ţară, cu o expresie în acelaşi timp visătoare şi preocupată. În mână ţinea o plasă de plastic, colorată strident, în contrast cu ţinuta lui mai degrabă ternă. Părea că, în felul lui, se grăbeşte undeva. Dar ceea ce îi părea ciudat lui Luca era faptul că simţea că acel om nu îl poate vedea, nici pe el, nici pe Marcu Georgescu şi poate nici terasa la care stau, de parcă ar realitatea lor ar fi fost mai puţin substanţială decât a străzii pe care păşea, a copacilor pe care îi privea şi a altor lucruri.

Cu această impresie de a fi fost mereu un fel de fantomă, Luca îşi dădu seama că ora liberă îi trecuse. Era deja în întârziere; îşi luă rămas bun de la profesor şi se grăbi în josul străzii, în urma omului cu plasa colorată. Parcă această grabă comună lor le apropia realităţile şi se simţi un pic mai liniştit.

( va urma )