Archive for May, 2012

Iorgovan

May 30, 2012

Când mireasma ţi-a trecut
ca mai ieri în sfântul lut
şi-nspre vară sfântul măr
coace poamele-n răspăr,
înfloreşte-mi vis noian,
floare mândră, iorgovan

Lună tulbure de mai,
nunta florilor, alai
s-a-mpletit şi s-a ales
grabă verde într-un miez,
Dar eu mai visez un an
floarea mândră, iorgovan,

slava pomului stingher,
slavă-n ram, petic de cer,
floare-n gându-mi, vis noian,
floarea mândră, iorgovan

 

Singurătate

May 24, 2012

Vrabie, tu
poate eşti un miel;
aşa că te-ntreb,
ştii oare
câte măceşe sunt pe soare ?
Dacă mi-ai spune, mi-ai pune
o masă cu-alune
şi un cercel.

Dacă nu eşti miel,
nu eşti nici vrabie;
şi-atunci ce să fac ?
Mi-e foame
ca unui constructor
ca unui muncitor care
stă să cadă din picioare
ca un şarpe.

Şi-atunci, mielule
te fac vrabie
te fac guguştiuc colosal,
cu fofează,
te fac inginer competent,
care fumează.

Dintr-o masă cu alune
întâi trebuie să
ronţăi masa;
dacă pe masă
nu sunt alune
îţi cade casa

pe masă.

Valea Zânelor

May 21, 2012

Într-o după amiază de mai, Luca Deleanu era pe drum spre Valea Zânelor. Auzise de ea în copilărie; puţini mai ştiau numele acelui loc aflat în apropierea unui oraş învecinat.
În hainele de oraş, cu umbrela în mână, Luca privea pe geamul microbuzului câţiva picuri de ploaie rară; mica excursie n-avea oricum să dureze prea mult. Era doar curios; îşi adusese aminte de nume într-un vis. Până în oraşul vecin microbuzul făcea vreo patruzeci de minute; avea timp destul, oraşul era destul de mic pentru a-l străbate pe jos într-o oră-două dintr-un capăt în celălalt.
Demult, bunica îi povestise că mergea pe Valea Zânelor să culeagă ierburi pentru ceai. Era o pajişte prelungă, cu pâlcuri de arbori, la capătul căreia apărea un izvor firav; ajungeai la ea pe un drum de ţară lutos, care se surpa mereu, de la un an la altul, până avea să fie înghițit cu totul în alunecarea dealurilor. Acestea erau spusele bunicii de demult; Luca nu văzuse Valea Zânelor niciodată.

La coborâre, ploaia era aşternută de-a binelea. După câteva clipe de gândire sub copertina autogării, Luca deschise uşa unui taxi şi se aşeză pe bancheta din spate. Nu mai ţinea minte numele cartierului de periferie unde voia să ajungă, aşa că îl întrebă pe şofer, mai mult într-o doară, dacă ştie unde e Valea Zânelor. Taximetristul încuviinţă, iar maşina se puse în mişcare, intrând fără grijă, ca un vehicul amfibiu, prin bălţile adânci de pe stradă.
Norii întunecaseră mult cerul. În oglindă, Luca privi cu interes chipul taximetristului; ar fi zis că are în faţă un muncitor într-o uzină socialistă, o figură de proletar convenţional, energic şi optimist.
Peste vreo douăzeci de minute, maşina opri pe un drum de pe culmea dealului pe care se răsfira oraşul; ajunseseră. După spusele şoferului, de cealaltă parte a dealului era Valea Zânelor.

Stropii cădeau acum mai aspri şi reci, iar întunericul ploii se lăsa ciudat, neliniştitor. Cu umbrela în mână, Luca se urcă pe o bordură înaltă de ciment, pentru a privi în vale.
Valea Zânelor, dacă era aceea, era o întindere de blocuri; uşor descumpănit, Luca se îndreptă totuşi în lungul unei străzi. Poate, cine ştie, va găsi vreun pensionar cu care să schimbe două vorbe şi apoi să se întoarcă acasă.
Strada, însă, era pustie şi curând se sfârşi.
În jur erau doar blocuri înalte, fără nicio stradă care să le despartă; în rest, ţipenie. Niciun om, nicio maşină în jur. De fapt, multe blocuri erau atât de apropiate încât cu greu s-ar fi putut strecura printre ele o maşină.
Întunericul creştea, iar Luca observă surprins că nu e din cauza norilor. Cerul era aproape senin; dar se lăsase seara, ca într-o zi de toamnă târzie, deşi -după socoteala lui- nu putea fi mai mult de cinci-şase după amiaza.
Cine putea locui în această pădure de blocuri? Luca se apropie de zidul neted şi umed al unuia şi privi în sus.
Părea să aibă vreo zece sau cincisprezece etaje; igrasia urcase de jos până, poate, la ultimul etaj. Pe alocuri zidul era căptuşit, straniu, cu plăci mari de tablă ruginită, prinsă cu nituri, ca şi când l-ar fi ajutat să stea laolaltă.
Din loc în loc, becuri palide, cu mercur, începuseră să se aprindă -pentru cine, oare? Uneori i se părea că aude glasuri, însă le puse pe seama iluziei; tot la fel i se păru că vede, iţindu-se în susul zidurilor perfect verticale, şobolani sau mai degrabă alte creaturi de mărimea lor, asemănătoare maimuţelor.

Ploaia începu din nou, iar Luca simţi abia atunci un fior de teamă. Grăbi pasul înspre strada pe care venise şi de acolo spre oraş. Un alt taxi, găsit pe drum, îl înapoie în autogară şi, de acolo, luă microbuzul spre casă.
Printre picurii de ploaie rară de pe geam, se gândi că Valea Zânelor i-a fost mereu şi i-a rămas o nelămurire; iar apropierea de ea a făcut nelămurirea nu mai mare, ci mai trează.

Oamenii-balenă

May 18, 2012

Demult, după miezul nopţii,
tata i-a primit.
Veneau de departe, mari şi reci, surâzând
jilav prin barba ca o algă vie.

Şi tata m-a trezit; eram bolnav,
îi vedeam sub becul galben,
o undă verde-cenuşie
mişcând în urmă un frac
sau o coadă de peşte.

Se spune că-n ocean
ochii n-au ţintă;
n-am văzut nicicând
atât de blânde priviri, ca o absenţă;
“sunt oameni
care nu-s de-aici”, mi-a zis tata.
“Rar ne vedem, rar ajung
pe nisipul uscat, atins de rouă
doar după miezul nopţii”

Cititorul

May 11, 2012

Era o iarnă fără zăpadă, ca pe vremea copilăriei în oraşul meu şi mă aflam într-un local numit “cofetărie”, dar în care puţinii clienţi beau de obicei bere, singuri. Acolo l-am întâlnit pe inginerul Caius; ţin minte că beam o cafea fără cofeină, iar el o bere fără alcool (din cauza şofatului, probabil). Ne-am văzut apoi încă trei seri, în acelaşi loc în care platitudinea ajută în mod uimitor discuţiilor.

În penultima seară, Caius mi-a cerut împrumut o carte, orice; îşi epuizase biblioteca şi, cum umblă destul de mult prin ţară şi nu stă multă vreme într-un loc, deseori nu găseşte ceva mai bun de făcut seara decât să citească ceva.
Nu-mi place să împrumut cărţi. În afară de faptul că le primesc rareori înapoi, poartă mereu amprenta de neşters a celui care le-a citit ultima dată; când le pun la loc în bibliotecă, am senzaţia unei prezenţe străine. Şi de obicei pot spune fără greş cui îi aparţine şi cine a citit ultima dată o carte anume; poate după miros, poate după vreun al şaselea simţ. Aşa încât omul căruia îi împrumut o carte trebuie să-mi fie realmente un prieten. Totuşi, contrar obiceiului, am fost de acord să împrumut o carte unui abia cunoscut.

După o oarecare gândire, am ales pentru Caius o carte pe care nu am citit-o niciodată. Era o carte de astronomie scrisă pe la începutul anilor 80; cu formule matematice, nici ştiinţifică, nici de popularizare, deosebit de insipidă (aşa mi s-a părut, cel puţin).
Caius a primit-o cu interes; după ce a răsfoit-o, m-a avertizat că o să o reţină poate un pic mai mult, pentru că preferă să citească încet şi temeinic.
Prin luna mai a acelui an m-am întâlnit din nou cu Caius, venit cu treburi prin oraş. S-a scuzat că nu mi-a adus cartea; e o carte care se citeşte foarte greu, mi-a spus – şi am fost de acord. Ne-am plimbat atunci pe dealuri; spre seară am golit împreună un rucsăcel plin cu doze de bere (nu din cele fără alcool), privind apusul.

La începutul iernii următoare Caius mi-a adus înapoi cartea. Aceeaşi carte, cu semnătura mea pe prima pagină şi toate celelalte mărci mai ascunse cu care îmi însemnez cărţile.
Se vedea că e citită, din scoarţă în scoarţă; întors acasă, am privit-o curios. Ciudat lucru, nu părea să poarte amprenta unei anume persoane, precum cărţile împrumutate altora.
Părea o carte dintr-o bibliotecă publică, citită şi răs-citită de mai multe persoane, cu mulţi ani în urmă şi apoi lăsată să zacă pentru încă mulţi ani, în desuetitudine, pe vreun raft prăfuit. Dar poate că inginerul Caius, ca şi cei asemenea lui, îşi citeşte cărţile nu în prezent, ci în trecut.

[ Viaţa în roz ]

May 10, 2012

Acest subţire râu peste
o lume străveche o ignoră

I-a rămas prea puţină materie
acestui fluture străveziu

doar când va muri va avea
oase de mamut

Iubesc ignorant dimineţile verzi
ce se sting în amiază

prea subţirele râu ce dispare
fără să-l pierzi

Europa românilor şi mitul grădinii

May 6, 2012

“A aceştii grădini frumuseţea peste putinţă este de a putea cinevaş să-i facă descriere făr’ de greşală. […]
Un boier foarte vrednic de smerire mi-au zis că mai mulţumit este să fie grădinar la această grădină decît ban în ticăloasă Ţara Romînească.
Cît de mult mi-au plăcut aceasta !”

(Dinicu Golescu – “Şenbrun- Fîntîna cea frumoasă”, în “Însemnare a călătoriei mele”, 1826)

*

Priveam, acum mulţi ani, ecranul unui televizor dincolo de care un vaporaş plutea pe Dunăre, nu departe de Viena; pe maluri pădurea era îmbrăcată în culorile toamnei, iar tovarăşii mei de privit -oameni ceva mai în vârstă decât mine- se pierduseră de-a binelea în peisaj.

“Mda… merită să mergi pe-acolo măcar o dată-n viaţă. Aşa ceva n-ai cum să vezi pe la noi.”

I-am privit cu destulă uimire. E drept că atunci ne aflam într-unul din blocurile cenuşii ale patriei noastre, dar oamenii aceia aveau şi un fel de căsuţă la ţară,  sub poală de codru des, nu departe de culmile Carpaţilor. Iar ceea ce le plăcuse pe micul ecran nu erau nimic altceva decât copaci toamna.

I-am auzit pe alţii apoi spunând că în Europa apuseană până şi copacii sunt mai altfel, mai frumoşi decât pe bietele noastre meleaguri.

Şi alţii şi alţii, compatrioţi de-ai noştri cumsecade, tânjesc din greu după grădini fără buruieni, din ţara asta probabil plină de bălării şi cucute pe care n-ar da doi bani. Îşi doresc cu îndârjire o grădină îngrijită şi, din când în când, nu se sfiesc să mai scuipe pe florile de câmp.

Gările verzi

May 1, 2012

Privesc
pereţii stropiţi cu cafea
pufnită din ceaşcă, ori aruncată de-a dreptul
de oameni mai în vârstă.

Şi trenul trece prin gările verzi
culcând poate în urmă arbori
ca o venire care îşi seceră drumul.
Îl aud pe fereastră.
Acolo, departe, între dealuri
sunt gările verzi.

N-am ajuns niciodată în gări, nici nu pot;
e ca şi când ai trece
de cealaltă parte a dealului
dintr-un tablou.
Se-aude doar trenul; mă-ntorc şi privesc
aceşti pereţi stropiţi cu cafea
nebăută, care s-a lovit de oameni
ca de o piatră stridentă.