Archive for February, 2011

Masa de scris

February 28, 2011

Suflată cu foc de balauri;

lemnul viselor creşte neted sub

palidul chip de tăciune.

Masa nearsă

dogorită în evul stins.

 

Curge răşina molidului greu;

celule de lemn înoată ca peştii

prin fiece literă.

 

Mă salt o vreme pe un ţărm

mereu mai străin, ca o naştere.

Corăbiile oarbe adulmecă lumina rece

plutind fără ancoră.

Advertisements

Disco ’80

February 18, 2011

Mă întorceam cu tata de la gară. Era o noapte neagră, spre dimineaţă, toamna târziu; ţin minte că era foarte întuneric, deci becurile străzii trebuie să fi fost stinse. Bagajele duse de tata erau grele şi, din când în când, se mai oprea să se odihnească.

Am mers aşa o bucată de drum, până am văzut ceva care m-a lăsat cu gura căscată: la o fereastră – singura de pe stradă – era lumină şi se vedeau mari umbrele unor tineri mişcându-se într-o transă mecanică. O petrecere de majorat, probabil, ca atâtea altele. Auzeam atunci prima dată şi ritmurile italo-disco; ceva, desigur, foarte nou pentru un copil.

Ceva mai încolo de fereastră tata s-a oprit cu bagajele, iar eu m-am întors să mai privesc acei tineri roboţi bizari, cărora parcă nu le păsa de nimic şi se simţeau perfect în legea lor electrică. I-a privit şi tata, uimit, cu un amestec parcă echidistant de aprobare şi dezaprobare; a zis ceva pentru sine – şi am mers mai departe.

De atunci, însă, lumea mi-a fost alta. N-am mai auzit multă vreme muzica disco, dar ştiam că lumea nu e aşa cum pare – şi asta pentru că noaptea spre dimineaţă, undeva, tineri sau umbre dansează ca roboţii băgaţi în priză. Şi nu-i vede nimeni decât dacă vine dinspre gară, cu trenul de noapte.

Salamandre

February 14, 2011

“Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră a vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasere măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.”

( Vasile Alecsandri – “La gura sobei” )

*

Există mereu fiinţări mai intense decât des-fiinţarea, trupuri pe care căldura nu le desface în atomi şi nu le dizolvă în plasmă.

Poate că jocul vieţii e decis într-o luptă de salamandre, făpturi ale focului care naşte sau topeşte formele materiei. Fulgurarea salamandrelor ne apare rar, în vise, în poveştile spuse de magi, ori în flăcările căminului.

Trăind dincolo de orice stabilitate materială, salamandrele se sustrag şi cadrelor logicii; vor rămâne mereu în basm.

Creşteri organice

February 10, 2011

Stând de vorbă cu hobbiţii Merry şi Pippin, entul Arborebărbos le povestea, cu amărăciune, despre vecinul din marginea tărâmului său, vrăjitorul Saruman:

“…Şi s-a închis în sine din ce în ce mai mult; chipul lui, aşa cum mi-l amintesc … a devenit ca o fereastră într-un zid de piatră – fereastră cu obloanele trase. Cred că acum îmi dau seama ce are de gând. Unelteşte ca să ajungă o Putere. Are o minte numai metal şi rotiţe şi nu-i pasă de creşterea lucrurilor, decât dacă-i sunt, pe moment, de folos.”

( J.R.R. Tolkien, “Cele două turnuri” – trad. Gabriela Nedelea )

*

Poate că în curând se va putea fabrica, din materie anorganică, un copac aidoma unuia viu. Ce nu i se va putea reproduce niciodată este creşterea: chiar dacă se va dezvolta în vreun fel, copacul-robot nu va creşte niciodată ca unul adevărat; de fapt, creşterea adevărată îl va des-face în cele din urmă.

Creşterea nu are loc în timp, ci înaintea timpului; e un fenomen inaccesibil, pentru că are loc într-un viitor nedeterminabil. Când creşterea se opreşte, fiinţa “moare”, trupul ei rămânând doar în prezent; trupul viu, însă, fiinţează în viitor ( nefiind sinonim cu materia inertă ).

Copacul-robot e ivit ca o reproducere a unei aparenţe; creşterea copacului viu e datorată realităţii de dincolo de orice aparenţă: realitatea inaccesibilă nouă, a lui şi a mediului (în care intrăm chiar şi noi ).

*

Există un limbaj vegetal, în care cuvintele devin, cresc pe măsură ce sunt rostite; un cuvânt nu e niciodată acelaşi după ce a fost rostit încă o dată. Cei care vorbesc această limbă îşi cresc singuri cuvintele; o oglindă a universului în care lucrurile cresc singure, adică sunt crescute de Cei de dincolo de prezenţă.

De la o vreme încoace, însă, oamenii l-au urmat parcă pe Saruman şi au atribuit limbajului şi minţii o natură mecanică, de “metal şi rotiţe”.

Poate că, însă, nevăzut într-o pădure, Arborebărbos îşi deapănă încă numele :

“…o să ţină mult: numele meu creşte mereu, iar eu sunt în viaţă de foarte, foarte multă vreme; aşa că numele meu e ca o poveste. Numele adevărate spun povestea lucrurilor cărora le aparţin ele în limba mea, în vechea entă, cum s-ar zice. E o limbă minunată, dar îţi ia multă vreme, căci noi nu spunem nimic pe limba noastră, decât dacă merită osteneala să iroseşti timp de gândire sau de ascultare.” ( ibid. )

Ce mică e lumea

February 9, 2011

Dacă un călător ar putea merge pe suprafaţa lui Jupiter şi, într-o zi terestră, ar parcurge o distanţă modestă de 30 de kilometri, ar putea înconjura planeta pe la ecuator în vreo 41 de ani tereştri. Ceva mai puţin decât o viaţă de om.

În cazul Soarelui ar fi vorba de cam 400 de ani, dacă pasul hikerului nostru nu e ceva mai grăbit pe mingea de foc celest.

Distanţele astronomice se referă, fireşte, la dimensiuni ale vidului cosmic, nu ale planetelor. Planetele de tip terestru ar putea fi înconjurate pe jos în câţiva ani de către un drumeţ hotărât ( şi adaptat condiţiilor locale ).

Aşa încât putem încerca o oarecare dezamăgire la gândul că lumea e mică, iar Pământul e destinat mai degrabă locuirii decât călătoriei. Am fost făcuţi pe măsura lui, cât să nu ne lovim prea tare unii de alţii când mergem prin casă.

Februarie, demult

February 2, 2011

E o vreme a lacurilor îngheţate.

Marea îngheaţă colţuros şi rupt ; râul îngheţat îşi păstrează şuvoiul şi zbuciumul; ţurţurul picură mereu în împietrirea lui. Doar lacul îngheţat e neted. Luciul nu-i mai este încreţit de vânt, nici mişcat în cercuri; rămâne ochi şi oglindă, aşa cum şi-ar fi dorit să fie.

Pe lacul îngheţat paşii nu mai sunt ţinuţi în loc; lumea nu mai pune piedici rugoase. În marginile lacului alunecătorii plutesc pe un ochi de perfecţiune.

În vremea lui Februar mi-aduc mereu aminte de câteva rânduri citite demult, împreună cu mulţi, mulţi alţi copii:

“Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans.”