Archive for October, 2011

Protected: Ora liberă de marţi ( 30 )

October 24, 2011

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Advertisements

Protected: Ora liberă de marţi ( 29 )

October 24, 2011

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Protected: Ora liberă de marţi ( 28 )

October 23, 2011

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Când toamna…

October 19, 2011

Când toamna trece prin inel
lucind întreg fără risipă
îl ţii în palmă ca pe-o clipă
şi intri seara în castel;

azi curg lăutele de lemn
în valul apelor subţiri
plutind povara din zidiri
prin arcul trecerii, solemn.

Această coardă care doare
s-a stins demult, de multe veacuri
lăsând tăcerile şiraguri

în lunga timpului mirare;
e gol în locul ei; şi, poate,
mă va găsi atunci în noapte.

Ora liberă de marţi ( 27 )

October 14, 2011

Pe valea de munte sosise toamna; aşa credea Luca, deşi iarba nu se îngălbenise, iar brazii rămâneau verzi. Pierduseră şirul zilelor.
Continuau să coboare, fără nicio speranţă de a ajunge undeva. Râul rămăsese la fel de lat, deşi întâlneau, din când în când, izvoare şi pâraie care se vărsau în el; probabil că apa se mai pierdea, prin fisuri, în subteran.
O bună parte din zi şi-o ocupau cu procurarea hranei, constând în cea mai mare din păstrăvi din râu şi ciuperci. Cu pescuitul se ocupa mai ales Ioan, iar cu culesul ciupercilor – Luca, deşi căutau să înveţe unul de la celălalt meşteşugul favorit.

Într-una din zile, la pescuit, îl pierdură pe Patrocles Doi.
Era o porţiune mai lată şi domoală a râului; apa abia dacă le ajungea la genunchi, atât de limpede încât vedeau toţi peştii şi pietrele de pe fund. Patrocles Doi se aruncă deodată în apă după spinarea unui peşte mare, nevăzut până atunci; şi dispăru.
Poate că îl luase vreun curent ascuns şi îl trecuse dincolo de pragul unei căderi. Poate – cine ştie – intrase în vreunul din sorburile pe care le bănuiau ascunse în râu.
Dar apa era limpede şi domoală. Ioan Pop umblă ore în şir prin apă şi pe maluri strigând zadarnic după câine. Patrocles Doi dispăruse; şi era prima seară când adormeau flămânzi.

“Toamna e o calitate a aerului”, spuse Luca într-una din zile, asemenea unui filosof antic, ca pe o explicaţie a impresiei că a venit toamna. “Dealtfel, toamna astronomică este anotimpul care începe cu o zodie de aer, Balanţa.”
Când încheie aceste vorbe, Luca observă uimit silueta unui om aflat pe marginea drumului, ceva mai la vale.
Era un pictor în faţa şevaletului; părea că vrea să înfăţişeze o culme stâncoasă care se întrevedea printre brazi, în stânga râului.

Luca şi Ioan se apropiară de necunoscutul care le strânse zâmbind mâinile; avea o figură de adolescent calm şi visător, cu ochii albaştri.
Îşi spuseră doar numele mic, dealtfel singurul pe care îl foloseau pe valea râului; pe pictor îl chema Dalibor, iar Luca tresări, aducându-şi aminte un tablou văzut cândva la muzeul din oraş.
Cel care pictase tabloul trăise în veacul al nouăsprezecelea; Luca cercetă cu luare-aminte hainele ciudate şi ponosite ale pictorului. Poate că îl avea în faţa ochilor chiar pe autorul acelui ciudat tablou, un om viu care trăia în urmă cu aproape două veacuri.
Dalibor vorbea însă destul de bine româna contemporană, cu un uşor accent străin; “am părinţi slovaci”, explică pictorul, care îşi reluase ocupaţia.
-Şi cum aţi ajuns pe-aici? întrebă brusc Dalibor, înainte ca Luca să pregătească aceeaşi întrebare.
-Eu sunt în concediu, spuse Luca, venindu-i să râdă cu poftă; iar d-l Ioan şi-a luat o vacanţă, cred, el e liber profesionist.
-Hm, făcu pictorul. Eu am venit să pictez pietre. Nu orice fel de pietre… cele pe care le pictez apar uneori doar în timp ce pictez, ca o străfulgerare de o clipă. Alteori nu apar. Pe valea asta am noroc: ori de câte ori apare un luminiş, o cale deschisă spre culmi şi mă apuc să pictez, apar pietrele. Se spune că sunt pietre din templul unui popor dispărut. Toate popoarele şi-au făcut temple care arată calea spre astre; însă, în trecerea miilor de ani, locul aştrilor pe cer se schimbă, pietrele templelor sunt abandonate în ruină, iar popoarele care au crescut în jurul lor pier. Aceste pietre, însă, sunt vii şi se orientează mereu spre astre; în trecerea miilor de ani, sunt o busolă sigură. În zilele noastre s-au făcut însă nevăzute; apar câteodată doar în tablouri…

-Ai vrea să pleci din valea asta ? întrebă Luca.
Pictorul se opri şi privi o clipă spre râu.
-Câtă vreme pictez, nu. Dar mi-aş trimite pânzele pictate, au început să atârne ciudat în spatele meu. Şi aş mai cumpăra pânze şi culori, cândva se vor termina. Atunci nu ştiu ce voi face… Mă simt bine aici, parcă mai tânăr în fiecare zi. Parcă aş coborî spre o tinereţe veşnică… Când nu o să mai pictez, o să mă pierd într-un tablou, surâse Dalibor.

Ioan Pop, cel care ţinuse cândva în mână o piatră vie, se aşezase deoparte pe mal; privea acum altfel spre râu, ca spre o chemare ascunsă a adâncului.

( va urma )

Articulaţii

October 11, 2011

Matematici, discurs, dar şi trăiri inefabile care se sprijină într-o încheietură. Se spune că “artă” şi “articulaţie” sunt cuvinte cu o origine comună.

Poate că o piesă individuală este un univers care ni s-a închis; angrenând-o în ceva, articulând-o cu o alta, poate că viaţa ei interioară se transmite cumva, dintr-un vas închis în alt vas închis şi tot astfel, la infinit.

Însă orice articulaţie, prin definiţie, e ceva care se poate desface.

Cumpăna apelor

October 9, 2011

Plouă
într-un miez al zilei
pe arbori şi ciment.

În fiecare ploaie e o umbră verde,
chiar şi în ploile iernii.
Şi-o cale prin
aerienele ape
ca dimineaţa unor coloane de plopi
curgând din cer.

De-alături mă priveau ascunşi
ochii tăi, ca un picur
de ploaie.
Râdeai atunci, ţinându-mă de mână
departe.

Ora liberă de marţi şi instalatorul

October 9, 2011

De când l-am pierdut pe valea fără sfârşit pe d-l Ioan Tiberiu Pop, de profesie instalator, s-au fisurat la mine în bloc două coloane principale de apă. Trebuie să îl aduc cumva înapoi.

Din cartea închisă

October 7, 2011

Din cartea închisă am vorbit;
cuvânt ca o lespede,
grea apăsare care nu atinge.

Despre cei care au fost
până când pietrele nu le-au mai arătat
stelele.
Pământul nu mai avea catarge
în cerul nou
şi unii au sărit.
Alţii s-au culcat
pe la rădăcini de arbori şi fire de iarbă
şi nu se vor trezi nicicând.

Cei vechi, cei neasemenea,
ce nu mai pot fi plămădiţi din roată,
cugete fără ţintă.
Am vorbit atunci
din neclintit, ca o lespede

Să nu se pună praful pe cartea închisă
ce-mi e mereu pe masă.

Protected: Ora liberă de marţi ( 26 )

October 4, 2011

This content is password protected. To view it please enter your password below: