Archive for December, 2010

Bătrâneţi

December 30, 2010

“Râsul era încă nejupuit, atârnat de un stâlp al pridvorului. Mare, dar slab, slab, numai pielea pe oase. Şi urât, cu părul fără luciu, zbârlit. Parcă avea zgardă, atâtea căpuşe i se înfipseseră în jurul gâtului. Din cei patru colţi nu mai avea decât unul, îi lipseau şi dintre dinţii din faţă. Râs ajuns în extrema mizerie a bătrâneţii. Înainte cu câţiva ani sărea în spatele ciutei şi o omora, acum ajunsese să scormonească în gunoiul de după casă, doar-doar s-o găsi ceva ce s-ar chema mâncare”

( Ionel Pop, “Instantanee din viaţa animalelor” )

*

În pădurea universală suntem feline solitare ; şi sărim în spatele semnelor vii, hrănindu-ne din carnea lor.

Ne hrănim din semne care seamănă cu noi înşine; care au carne şi sânge şi se mişcă asemenea unui eu. Cu semnele neasemenea nouă înşine nu ne putem nutri: dincolo de asemănare , continuitatea vitală ne e ruptă.

Din semn în semn, digerate ca sens, ne prelungim viaţa. Până când semnele devin mai puternice decât noi, adică de neînţeles. Atunci e vremea bătrâneţii, când căutăm resturi de semne; semne a căror viaţă le-a fost luată de alţii, mai tineri.

Iar resturilor de semn le lipseşte chiar semnul, deşi sunt un semn al semnului.

Advertisements

Rime

December 21, 2010

Rima e o urmă a semnului în altceva, un ecou; o încheiere întru permanenţă, întru dăinuire.

Înscrierea în altceva este, prin definiţie, o renunţare la unicitate: semne diferite pot rima la fel. Dar permanenţa este altceva-ul care restituie unicitatea celor înscrise în el.

[ Am cules aceste rânduri de pe o filă veche şi încă tânără. Le-am scris în vara unui an trecut; mă aflam undeva pe valea unui râu de munte care curge spre răsărit, printre calcare.

Le-am găsit deci potrivite pentru o zi de Solstiţiu, cu Luna în semnul Racului. ]

Ruga şi mirarea

December 20, 2010

În orice expresie- o cerere, o invocare, o rugă.

Nu vorbim cu nimeni fără să îi cerem ceva. Iar această cerere este esenţa vorbirii şi a exprimării de orice fel. Expresia e pragul dincolo de care voinţa noastră nu mai poate trece. Dincolo de expresie e voinţa celuilalt; cel căruia îi cerem ceva, singurul cu care vorbim într-adevăr.

Iar multe din cererile care se cuvin nu pot fi împlinite în timp şi spaţiu. De aceea literatura bântuie şi va bântui – neîmplinită – anii. Uneori ea ne priveşte şi pe noi, pentru că nici destinatarul cererii nu e legat de timp şi spaţiu.

Putem să ne cerem ceva şi nouă înşine; iar această cerere-vorbire cu noi înşine, fapt acut care ne transformă şi în acelaşi timp defineşte clipa, este uimirea.

Dacă vorbirea este conştientă, ea conţine în sine uimirea.

*

“Tom o ţinea tot într-un cântec, dar vorbele sale cel mai adesea nu aveau nicio noimă sau poate erau rostite într-o limbă ciudată, necunoscută hobiţilor, o limbă străveche, ale cărei cuvinte erau mai cu seamă exclamaţii de mirare şi încântare”

( J.R.R. Tolkien- “Frăţia inelului” )

Borealis

December 18, 2010

Când aerul vine de la Pol, mă gândesc că l-au respirat şi acei urşi ai gheţurilor.

În dimineţi reci, încerc uneori să le desluşesc suflul; câteodată – parcă -ştiu că urs din noaptea arctică simte şi el, cu mirare, întâlnirea din oceanul de aer.

*

Cugetam cândva că în fiecare clipă se luptă doi urşi ai lumilor.

Ursul de la miazăzi îl învinge pe cel de la miazănoapte; iar cel de la miazănoapte îl vânează pe cel de la miazăzi. Trăim doar moartea clipei, care e moartea unui urs; iar clipele sunt de două feluri, după ursul care moare.

Curtea lui Saturn

December 10, 2010

Pe soclu era o piatră mare, cenuşie, brăzdată parcă de propria ei curgere seacă.

Mi-am apropiat privirea şi stânca a devenit chipul limpede al unui bătrân.  Iarba din jur şi copacii scunzi erau neaşteptat de verzi pentru acea vreme din an ; se întindeau de la soclu până la zidurile ce mărgineau curtea, părând că trec cumva dincolo de ele.

Lângă soclu un vas circular de piatră strânsese apa ploilor şi câteva frunze – singura rotire.

Toamna, pe apa din vas cădeau frunze; primăvara – flori ale pământului, aduse de vânt. Însă doar acel vas culegea trecerea lumii; totul, în jurul său, rămânea la fel. Aşa e şi acum.

În acea linişte nebănuită mi-am coborât o vreme privirea.

Când am plecat printre trecătorii vicleni, am mai păstrat o clipă în colţul ochiului imaginea pietrei de pe soclu, într-o lumină care i-a rămas acolo.

Ploaie de iarnă

December 8, 2010

Această lentilă mată

creşte încet în ochiul unui cioclu

care a văzut, pe rând, o mie de morţi;

i-o desprinde, cândva, prin colţul privirii

o ploaie de iarnă.

Sub umbrelă e un arheolog al noroaielor

reaşezând mâluri şi bălţi

( aşa fac ei

ca şi când timpul ar avea un schelet

pe care carnea nu stă bine ).

Un picur de ploaie

necerut de nimeni cade

în fiecare pământ care tace.