Trecuseră câţiva ani de la dispariţia profesorului Georgescu, când Luca Deleanu primi acasă vizita inopinată a lui Matei Lerariu. Era să nu-l mai recunoască; de data asta apăruse într-o ţinută “sharp business”, era tuns scurt şi purta ochelari.
După abia vreun sfert de oră de stat de vorbă, Matei se scuză că nu mai poate rămâne mult şi îşi desfăcu servieta; înăuntru părea să fie un teanc mare de folii metalice ori translucide.
“Aripa timpului…”, spuse Matei, care între timp îşi scosese ochelarii. “Nu pot să-i spun maşina timpului, pentru că nu e, propriu-zis, un mecanism; e un fel de fereastră mişcătoare. E atât de ciudat! mi-a luat mult până să îmi dau seama. Toată lumea ştie că e o fereastră, îi vede rama, dar nu şi geamul. Te poate duce altundeva în timp, dar nu mai aproape de câteva mii de ani. E mult mai greu să faci o călătorie apropiată în timp decât una îndepărtată.”
Ajutat de Luca, Matei desfăşură în încăpere ciudata figură de origami scoasă din servietă. Derulată în întregime, umplea întreaga cameră, până în tavan. În mijloc, o folie translucidă părea să înfăţişeze frânturi dintr-o hartă medievală, dispuse însă în trei sau mai multe dimensiuni.
“Dacă atingi una din insulele de pe hartă, ajungi în trecut. Dacă o atingi de pe cealaltă parte a foii, ajungi în viitor. Nu oricând, doar în anumite momente ale istoriei. Însă, când construiesc o nouă aripă a timpului, observ că unele insule au dispărut şi, în schimb, apar altele “, zise Matei.
“Şi mă mai pot întoarce înapoi?”, zâmbi Luca.
“Nu poţi rămâne prea mult acolo; cel mult o zi. Aripa va călători o dată cu tine şi nu va rezista mai mult de o zi. Ceva în ea se destramă… şi, când s-a rupt, te trezeşti înapoi. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.”
*
Luca şi Matei călătoriseră înapoi în timp cu patru mii de ani; aceasta fusese dorinţa lui Luca.
Totuşi, Luca nu era atât de convins că ajunseseră în trecut.
Erau chiar în oraşul lui. Forma străzilor era aceeaşi. Recunoştea unele clădiri, care nu erau neapărat cele mai vechi; unele erau chiar blocuri de locuinţe. Pe jos era aşternut un asfalt ceva mai bun decât cel pe care îl ştia.
Privind însă departe în jur, mai multe dealuri pe care Luca le ştia găurite de exploatări miniere ori roase chiar până la jumătate de cariere de piatră erau acum întregi, parcă mai înalte şi acoperite de păduri dese. Poate că oamenii viitorului le-au refăcut, cine ştie din ce motiv, se gândi Luca.
În jur, însă, erau prea puţine semne de modernitate. Oamenii mergeau pe jos, călare ori în trăsuri; nu exista nimic care să semene cu un ecran sau măcar cu un buton şi niciun material plastic. Îmbrăcămintea oamenilor era în culori vii, cu motive geometrice conturate strident, făcându-i să semene cu nişte paiaţe. Frânturile de vorbe auzite erau în limba română, aceeaşi cu cea vorbită de Luca zi de zi.
Deşi opinia lui Luca era că se află într-un fel de lume paralelă, Matei insista că, oricât ar părea de ciudat, se află chiar în trecut.
Pe o stradă mai lăturalnică întâlniră un bătrân îmbrăcat tot în haine colorate, ce păreau însă mai ponosite şi mai murdare.
-Bună ziua, spuse Luca. Aş vrea să ştiu, dacă mi-aţi putea spune oare, unde este cel mai apropiat aeroport. Trebuie să ajung la Madrid până mâine.
Bătrânul ridică din umeri; nu ştia unde se află Madridul, nici ce înseamnă cuvântul aeroport.
Când Luca îi povesti despre avioane şi alte obiecte zburătoare, bătrânul îl privi nedumerit preţ de câteva clipe, apoi o luă la fugă, dispărând după un colţ. De bună seamă, nu văzuse niciodată lucruri precum cele pomenite şi i se păreau aiureli; îl luase pe Luca drept nebun ori vreun ins ciudat, cu intenţii neliniştitoare.
Însă, după o vreme, bătrânul se întoarse:
-Domnilor, lăsaţi prostiile! poate că aţi băut cam mult, dar asta e de iertat într-o zi însemnată ca aceasta. Haideţi mai bine şi dumneavoastră, că e nevoie de toată lumea acolo. Haideţi, cu toţii, să trezim zeul !
Luca şi Matei îl urmară pe bătrân printr-un hăţiş de străzi; de la o tarabă, Matei cumpără două pelerine colorate pentru el şi Luca, contra unei folii metalizate pe care o scoase dintr-un buzunar al servietei. Cu pelerinele peste haine păreau mai puţin excentrici; bătrânul se arătă mulţumit de schimbare.
Pe drum, bătrânul le povesti, cu blândeţea unei educatoare, despre scopul acelei zile, pe care toată lumea părea să-l ştie, în afară de ei.
Din zece în zece ani, oamenii obişnuiau să-l trezească pe zeu din somn. Acesta era un lucru necuvenit, însă zeul îi iartă de fiecare dată, pentru că este atât de bun. A dormi este ceva divin; doar zeul şi oamenii morţi dorm tot timpul, însă unii spun că oamenii se reîncarnează.
Zeul locuia în piaţa mare a oraşului, în vârful unui con înalt de vreo 15-20 de metri, făcut dintr-o singură bucată de ceramică smălţuită, colorată în alb, negru şi mai ales roşu. În partea de sus, conul de ceramică avea o fereastră; acea fereastră avea să se deschidă la trezirea zeului, spre ea erau aţintite toate privirile.
Bătrânul, Luca şi Matei înaintau acum cu greu spre piaţa mare, prin şuvoaie de oameni; când aglomeraţia deveni prea mare, bătrânul se opri gâfâind. Acum se vedea şi conul în vârful căruia dormea zeul.
“Destul”, zise bătrânul. “Acum o să ne prindem în horă”.
Într-adevăr, mulţimea clocotitoare era legată într-un fel de horă care, din câte şi-a dat seama Luca, înconjura toate străzile oraşului într-o formă de stea cu treisprezece colţuri, fiind plină şi înăuntrul ei cu şiraguri de oameni dansând. Din loc în loc, în horă erau prinşi oameni care cântau la nai, dând ritmul dansului; naiul era ţinut cu o a treia mână -probabil o proteză- care părea că le iese din piept.
Au trecut astfel câteva ore în care, prinşi în lanţul de oameni, ocoliră de mai multe ori piaţa mare şi oraşul. Nu se auzea altceva decât şuieratul continuu al naiului. Se apropia seara. Oamenii, roşii la faţă şi asudaţi bine, obosiseră; lângă ei, bătrânul abia se mai ţinea pe picioare. Luca îşi aduse aminte spusele lui Matei, că nu pot rămâne în trecut mai mult de o zi; tovarăşul lui, însă, dansa nepăsător, cu aceeaşi privire visătoare şi tristă.
Deodată, bătrânul se opri, gata să cadă; o dată cu el, toate şiragurile de oameni încetiniră şi se opriră, privind spre el, aşteptând ceva. Adunându-şi parcă ultimele puteri, bătrânul începu o incantaţie într-o limbă necunoscută; mulţimile începură să o rostească şi ele şi să se rotească în ritmul ei. Curând, zidurile şi străzile vuiau, în timp ce soarele cobora implacabil spre apus.
Înainte de a se trezi iarăşi în camera de zi a lui Luca, cei doi avură timp să vadă deschizându-se fereastra de sus a conului şi să audă, peste mulţime, cuvintele calme ale zeului:
“…Seara e adevăratul început, cel care se pierde în somn
Aripa de fluture bate o singură dată”
Al Phagora 