Archive for April, 2017

Și lumile mor

April 30, 2017

trecut

 

”Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri …”

Oraș

April 29, 2017

Frumos e orașul
uneori,
dar atât de trist;
ca oamenii care
nu mai ies din casă.

Ploaie în munți

April 29, 2017

În ziua de azi nu aș mai sta nici măcar o noapte la o cabană dacă aceasta n-ar avea apă caldă și duș, preferabil în cameră. Lucrurile, însă, n-au fost mereu așa.

Acum mulți ani, într-o seară ploioasă și rece, mă îndreptam -împreună cu amicul meu Ovidiu, la fel de ud- spre o cabană izolată, pe o potecă nu prea umblată de turiști. Între altele, căram în rucsac 5 kilograme din cortul lui Ovidiu (celelalte 7 erau la el). Cortul cedase cu brio, din multe încheieturi, la ploaia montană (”altădată îmi pun într-un borcan uscat trei chiloți și îl închid ermetic”, zicea Ovidiu).
Cabanierul nu se bucura de un renume prea bun. Ovidiu susținea că e nebun cu acte și că o să fugă după noi cu toporul. ”Și unde o să ne fugărească, în ploaie?”, am întrebat eu. Într-adevăr, ce putea fi mai rău?

După o oră de mers am ajuns la cabană, cam pe la 10 seara. Cabanierul părea că așteaptă oaspeți, tronând la o masă goală din lemn de brad, lat în spate și în grumaz, hirsut și cu privirea destul de tulbure. Aprobă plictisit povestea noastră, apoi ne puse în brațe câte o pătură și o pernă. Cabana avea două încăperi, în care se dormea la priciuri.
Ar fi fost însă prea simplu ca lucrurile să înceapă așa.
-Cum te cheamă, ficior? îl întrebă brusc pe Ovidiu, care stătea, ca și mine, cu rucsacul în spate și pătura în brațe.
-Ovidiu, răspunse tovarășul meu, cu vocea ușor schimbată.
-A! Ovidiu … adevărat nume de poet! Ia zi, știi tu vreo poezie, Ovidiu?
Și astfel Ovidiu a recitat ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, cu intonația pe care aș fi avut-o eu enunțând principiul lui Arhimede. Eu îl priveam mai buimac ca niciodată, gândindu-mă că probabil visez și asta trece cu timpul. Cabanierul l-a ascultat atent.
-N-am înțeles niciodată poezia asta, spuse el cu blândețe.
Apoi continuă din ce în ce mai însuflețit:
-Câteodată, așa!… îmi vine să-i iau pe poeți de piept și să-i întreb ce vor să zică acolo. I-aș lua așa, mai tare, mă înțelegi?
-Eu nu sînt poet, se scuză Ovidiu, încercând să zâmbească.
-Hm! Acum eu nu te-am obligat să reciți poezia. Ai recitat-o, de ce? pentru că ți-a plăcut să o reciți și ți-am dat ocazia. Asta e.

Și asta a fost introducerea. Am intrat în cameră și ne-am întins la uscat -sau afumat- lucrurile, lângă soba de fier. În cameră mai erau trei băieți, prinși și ei în diluviu. Și poate că totul s-ar fi încheiat în limitele ”normalității”, cum se zice azi, dacă n-ar fi apărut în peisaj și a treia echipă, un cuplu de ochelariști mignoni și zâmbitori. Nu mi-a plăcut de ei deloc, de la prima vedere, iar Ovidiu a jurat mai apoi că le va rupe picioarele. După vreo trei minute de la sosirea lor în cameră și-a făcut apariția și cabanierul.
-Voi doi, tu și tu… sînteți căsătoriți?
Băiatul și-a revenit repede din momentul de stupoare.
-Da! mda… de curând…
-Deci sînteți în luna de miere? așa, de nebuni prin munți?
-Da, îngăimă ochelaristul.
-Ah, copii! ce mă bucur! izbucni cabanierul. Nici nu vă puteți imagina. Îmi aduceți aminte că și eu, în vremuri apuse… aș face tot așa ca voi!
Apoi, întorcându-se către noi, ceilalți, zise cu seriozitate:
-Poate că ar fi bine ca voi să dormiți dincolo. E un pic mai frig, nu mare lucru, imediat facem focul. E Legea Firii!!! Haideți să o respectăm.

Și așa ne-am mutat în camera cealaltă. Ploaia încetase, iar când l-am văzut afară pe cabanier cu toporul în mână, am regretat de o mie de ori alegerile făcute în acea seară; poate că în cele din urmă hipotermia nu era o chestie chiar atât de rea.
S-a dovedit însă că omul voia doar să spargă niște lemne pentru focul de tabără pe care ni-l pregătise. Am stat la foc, am prăjit slănină și se pare că am golit frățește două-trei sticle de țuică.
”Ștefan, Ștefan, domn cel mare!” mugea cabanierul, acoperind vuietul pădurii de brad. Era probabil singurul vers pe care îl știa din cântec; pe restul le bălmăjeam noi, cât țineam minte, în timp ce cabanierul stătea solemn în picioare, cu brațele ridicate în invocație.
O nouă repriză de ploaie ne-a făcut să intrăm în cabană. Cei mai mulți n-au mai ajuns în cameră; cheful a continuat în sala de mese. Un casetofon vechi, cu baterii, a înlocuit în mod admirabil efortul de a cânta. După nu multă vreme am adormit și eu pe heavy metal, cu burta pe masă, într-o poziție destul de incomodă. Dimineața m-a trezit cuplul de ochelariști, care plecau la vale, probabil în continuarea lunii de miere. Eu și Ovidiu am mai dormit țepeni încă vreo cinci ceasuri. La trezire, Ovidiu a jurat că o să le rupă picioarele ochelariștilor; o exagerare, desigur. El n-ar rupe nici picioarele unui țânțar.

Cabana de atunci există și acum; a fost între timp renovată și extinsă cu un corp nou. Cabanierul cel nou pare un om normal, după toate aparențele. Însă, în opinia mea, cabana și-a pierdut mult din farmec.

Bătrânul și leul

April 25, 2017

Bătrânul și leul s-au plăcut de la prima întâlnire, la banca din parc. Era banca bătrânului, acolo se așeza aproape în fiecare seară și privea apusul. Leul avea culoarea apusului. Până la întâlnirea cu bătrânul, toți îl crezuseră un câine vagabond ceva mai mare. Doar bătrânul îl recunoscu, privindu-l prin fumul de țigară (meteahnă veche); apoi își trecu mâna blând prin coama leului și își mai aprinse o țigară. Aveau multe de povestit. Și au povestit o vreme, seară de seară. Uneori bătrânul îi aducea leului câte un kilogram de cotlet afumat, fără ca leul să-i fi cerut vreodată ceva. Iar leul îi aducea bătrânului câte un pachet de țigări, de care nu se știe cum făcea rost.
Însă, oricât de mult i-ar fi plăcut tovărășia leului, bătrânul voia să-l vadă fericit; așa că și-a strâns toate economiile și a reușit să-i cumpere -la preț redus- un bilet de avion spre casă.

De atunci, în fiecare dimineață leul se duce la malul mării, își aprinde un trabuc și privește nostalgic răsăritul. Bătrânul, oricât de bine intenționat a fost, era cam fudul de-o ureche; și, în loc să-și repatrieze prietenul în savană, l-a trimis la Havana.

Eroarea

April 24, 2017

În 26 decembrie 2100 a avut loc procesul lui Adolf Hiss, un tânăr nihilist de origine germană. Undeva în munții Alpi, într-un loc care nu a fost divulgat presei, Adolf Hiss a comis o faptă abominabilă: a muls o capră și -probabil pentru a conferi intenționat un accent și mai sinistru fărădelegii- i-a băut laptele crud. Capra a fost supusă imediat unui program de reabilitare psihologică, având șanse mari de recuperare; nu se cunoaște evoluția ei ulterioară. Câțiva martori au dezvăluit sub protecția anonimatului faptul că A.H. încercase, cu trei luni în urmă, să mulgă o vacă; ea, însă, dându-și seama de intențiile răufăcătorului, s-a apărat și i-a strivit acestuia două coaste. A.H. a pledat vinovat și a primit pedeapsa cu închisoarea pe 25 de ani. Avocatul apărării s-a străduit inutil să obțină o pedeapsă mai blândă, eutanasierea, invocând problemele psihiatrice -determinate genetic- ale inculpatului și educația probabil deficitară primită în copilărie, date fiind notele mici obținute de părinții săi la cursurile de parenting.
Înaintea procesului, A.H. a răspuns solicitărilor reporterilor doar printr-o remarcă fără legătură cu întrebările adresate: ”Animalele au drepturi pe care nu le-au cerut, însă nu toate drepturile pe care le cer. La fel și oamenii.”

După treizeci de zile de detenție, Adolf Hiss a fost eutanasiat, în baza unei cereri personale efectuate cu doi ani înaintea comiterii faptei și aprobate tardiv, datorită unei erori extrem de rare a sistemului informatic. Opinia publică a fost în unanimitate revoltată de această decizie atât de favorabilă condamnatului. Au avut loc manifestații publice la care participanții au defilat îmbrăcați în negru, culoarea negației, în semn de dezaprobare și refuz. Datorită caracterului lor ofensator, ultimele cuvinte ale lui A.H. nu au fost făcute publice la acea dată, fiind arhivate timp 25 de ani în sistem: ”vreau lapte”.

Tânăr

April 23, 2017

Uneori, în zile rare, un nor luminos stă deasupra înserării, ca și când ar fi un vârf de munte. Ca și când lumea întreagă s-ar putea înțelege prin el. Și poate că unii chiar o înțeleg atunci; doar că înțelegerea e vremelnică. Norul se va risipi, iar dimineața nu-l va mai afla.

Asta e când ești tânăr și înalți castele de fum; dac-ar fi fost de nisip, ai mai fi putut găsi nisipul pe pământ. Dar castelele de fum se pot înălța spre cer, mai ușoare ca aerul, acolo unde cugetul și simțirea sunt una. Vremelnic. Și, mai târziu, nu mai știi ce minune a fost. Știi doar că a fost.

Stejar urban…

April 22, 2017

…oaspete într-un loc unde stejarii, doborâți de oameni, au pierit de sute de ani. În jur, câțiva vecini mai exotici supraviețuiesc și ei între asfalturi și betoane. S-au obișnuit unul cu celălalt, își sunt prieteni; dar poate că -în felul lui- fiecare din ei își caută încă pădurea.

 

C’est la baleine…

April 21, 2017

 

Uite balena în ocean,
ca un vapor într-un lighean.
De nu ești atent la ea,
degetul ți-l va păpa!

Uite balena, ce frumos
mai navighează-n sus și-n jos!
Fii atent la degețel,
să nu te-apuce de el!

Când era mai mic, fiu-meu nu se supăra când îl trezeam din somn cu melodia asta. La mine e bună și de somn ușor. Cui îi mai pasă de degețel? Probabil că doarme și balena.

Totul e încă simplu

April 21, 2017

-Unde sunt florile care s-au dus?
-În diminețile din Sud, răspunse pasărea și își luă zborul în vânt.

 

***

Pasărea albă

April 20, 2017

Mă-ntreb uneori
de ce vii pe pământ
cu pasul și raza;
poate nu vrei să zbori
prin norii de gând;
sau poate ești amiaza
nevăzuților sori.