Archive for August, 2011

Dinosauri

August 25, 2011

Aceste oase într-un chiup
sunt doar nisipul dintr-o formă
a oaselor de-atunci, o noimă
lăsată-n piatră de un trup.

Acest păstor de pași sunt eu;
plec încă viu din urma-mi rece
și-n forma pasului ce trece
se-așterne praful din muzeu.

Urcat în carpenul din parc,
privind de sus la trecători
e-ascuns un animal ciudat

pe sub cohortele de nori,
de scoarța vieții încleștat
tânjind la soarele din zori.

Advertisements

Ora liberă de marţi ( 21 )

August 25, 2011

În ora liberă de dinaintea săptămânilor de concediu, Luca luă cu sine cartea fără coperţi din birou, ca să o ofere gratuit unui anticar, cu condiţia ca acesta să o pună în vânzare. Înainte de asta, îşi scrisese cu grijă pe o pagină a cărţii numele şi perioada de timp în care fusese proprietarul ei. Mai erau şi alte nume ori semnături indescifrabile pe pagini. Luca, însă, nu avea semnătură indescifrabilă; îşi scrisese întotdeauna numele citeţ şi ar fi fost bizar să-şi improvizeze o semnătură tocmai acum.
Fila scrisă de mână era la locul ei în carte; Luca o scanase cu o zi în urmă.

Cărţile se află, fireşte, doar pentru o vreme în proprietatea cuiva, care locuieşte în ele ca într-o casă.
În biblioteca multor oameni există cărţi care rămân necitite, după cum alţii au case ori încăperi, ori unghere în care nu intră niciodată. Luca era sigur că lăsase şi el câteva pagini necitite. Ca şi o casă, cartea poate fi înstrăinată ori lăsată moştenire; în cele din urmă, ajunge o ruină, chiar dacă modelul după care a fost construită poate fi reprodus întocmai. Cărţile sunt o prelungire a casei în sens.

Anticarul era un tânăr blond şi slab, cu ochii de un albastru searbăd, lipsiţi de expresie; Luca îl vedea întâia oară şi avu o senzaţie vag neplăcută, asemenea unui gust fad, dar persistent. Poate că acesta e de fapt “gustul de bază” al oamenilor, iar noi, într-o cursă a înarmărilor, devenim din ce în ce mai “condimentaţi” pentru ceilalţi, aşteptând din partea lor aceleaşi transformări, pentru o cât mai picantă devorare reciprocă, gândi Luca.
Anticarul ascultă cu atenţie dorinţa lui Luca şi încuviinţă, plictisit. Totuşi, ar putea să-i ofere pe carte trei lei; Luca îl refuză.
“O să o aşez, deocamdată, în raftul cu poezie românească”, spuse anticarul, ca şi când destinul cărţii în librărie l-ar mai fi privit pe Luca.

Afară domnea apăsarea unor cohorte de nori din care nu ploua deloc. Luca îşi şterse fruntea cu o batistă şi privi, pe vârful unui bloc, o cioară care se plimba îngândurată. “Aşa se plimbă şi profesorul Marcu Georgescu, când e singur pe vreun culoar”, îşi spuse Luca, mirându-se de gândul năstruşnic.
Poate că îi va face, în concediu, o vizită profesorului, ori vor merge împreună undeva, pentru vreo zi-două; nimic banal nu s-ar putea întâmpla în acele zile, reflectă Luca. Până atunci se imaginase doar singur în concediu, “într-un han, departe”, ca în versul lui Bacovia.

Poate că orele libere de marţi curg de fapt spre această vacanţă, cugetă Luca.
Nu legase niciodată orele libere de marţi de restul timpului liber, ori de weekend. Erau cursuri diferite; weekendurile curgeau, firesc, spre concediul din vară; din verile trecute, cel puţin. Orele libere de marţi trebuie şi ele să se adune undeva, cu lumea lor stranie, în care credea doar pe jumătate şi ca într-un vis.

“Acum o să înot într-un lac”, îşi spuse Luca, pregătindu-se să caute numărul de telefon al profesorului.

(va urma)

Mon enfant, ma soeur…

August 23, 2011

În visu-mi senin,
Sor-a mea, copil,
Vino-mi şi colindă;
Fără griji iubind,
Iubind şi murind
În ţara ce-ţi e oglindă.
Soare necuprins
În nori s-a prelins,
Gândul mi-l îmbată;
Amăgire lină
Ochii tăi suspină
Şi-n cristal mă scaldă.

Acolo tihna mi-o ascult,
Răsfăţul liniştii din trup.

E-un lustru de lemn
Al anilor semn
Lucind în odaie
Şi flori-nestemate
Miresme uitate
Mişcând în văpaie;
Iar din poduri lungi
Şi oglinzi adânci,
Fast din Răsărit;
Sufletului toate
Îi vorbesc în şoapte
Graiu-i tăinuit.

Acolo tihna mi-o ascult,
Răsfăţul liniştii din trup.

De apă lipite
Luntre adormite
Vis pribeag visând;
Din vămi depărtate
Ţi-au adus pe ape
Tot ce-i pe pământ.
Soarele îmbracă
Oraş, câmp şi apă;
Vioriu şi miere,
Pături peste lume
Ce curând apune
În dulce tăcere.

Acolo tihna mi-o ascult,
Răsfăţul liniştii din trup.

(Charles Baudelaire, “L’invitation au voyage” ; traducere de Nautilus)

Ora liberă de marţi ( 20 )

August 23, 2011

Legănat de tren, Matei deschise ochii în mijlocul câmpiei. Personalul avea două vagoane cu aer condiţionat, în care se înghesuiseră aproape toţi călătorii; Matei era întins pe o banchetă din alt vagon, împachetat în căldură, primind în faţă tot aerul fierbinte absorbit în mişcarea trenului. Pe cealaltă banchetă a compartimentului stătea cu capul în palme un bărbat palid şi anxios. Îşi aducea aminte că hrăniseră împreună vrăbiile într-o gară, cu firmituri de pâine; sau poate că făcuseră asta doar în vreun vis. În orice caz, Matei nu mai avea în rucsac nicio firmitură de pâine; nu mâncase nimic de două sau trei zile, de când se întorsese în ţară.

-Mă gândesc că noi suferim de căldură şi poate că şi ea ne suferă pe noi, spuse deodată bărbatul aşezat. Întotdeauna e reciproc, oftă el. Dar ce este căldura asta? E un fel de duh, care se strânge câteodată şi arde; altădată se risipeşte. Poate că moare. Dacă pui ceva cald lângă ceva rece, duhul intră din cel cald în cel rece, se întinde şi se face mai leneş… apoi e din ce în ce mai mare şi mai mort. Aşa-i cu duhurile. Dar scuzaţi-mă că nu m-am prezentat. Sorin Cosmin Popescu mă numesc. Pensionar, am lucrat în construcţii.

Matei se ridică în capul oaselor şi apoi mâna lui aproape inertă, caldă şi uscată, dar inflexibilă, ca a unui schelet, o întâlni într-o strângere formală pe a celuilalt, rece şi umedă.

-Matei Lerariu… Student, adăugă el absent.

Aşa se prezenta de obicei Matei, care nu era student nicăieri.

-Sunt pensionat de boală, spuse repede Sorin Cosmin Popescu, cu glas scăzut şi dârdâind uşor. Bolnav cu nervii. Asta e, nervii mei. Ca o pasăre în colivie. Ca o floare de hârtie. Când arde hârtia, focul o citeşte. Când citeşti ceva, dispare tot aşa.

Bărbatul începu să scâncească uşor, legănându-şi capul. Matei, însă, avea un anume dar al liniştirii semenilor săi; oferea aproape tuturor o siguranţă neobişnuită, deşi el însuşi nu era sigur de nimic. Nu peste multă vreme Sorin Cosmin Popescu îl privea cu încredere şi calm, aproape fericit.

-Eu caut nişte pietre, spuse Matei, privind parcă în sine cu un aer comemorativ.

-Domnule, izbucni cu entuziasm interlocutorul, pietrele sunt ale Muntelui ! Oriunde ar fi ele ! Mergi la munte şi le vei găsi. Şi eu vreau să merg la munte, dar nu-mi permite condiţia.

Şi Sorin Cosmin Popescu îşi lăsă în jos ochii mari şi negri.

-Dumneata, continuă el, poţi să urci, că eşti tânăr. Când urci îţi consumi din timpul care îl ai. Eu urc tot mai rar. Sunt unii, cică, care nu urcă deloc şi s-ar putea să nu moară niciodată, dar uită că sunt vii. Li se zice, parcă, marasui. Marasuii ăştia sunt vii, dar se cred morţi. Atât de tare se cred morţi că nici noi nu-i mai vedem, au putere mare de convingere… adăugă el circumspect.

Matei se lungise iar pe banchetă şi îl asculta cu ochii întredeschişi; dacă existau marasui în compartiment, probabil că se odihneau pe picioarele lui, fapt care nu îl deranja.

-Să urci în Parâng, şopti Sorin Cosmin Popescu. Parângul e tatăl munţilor…

După o vreme, Sorin Cosmin scoase o carte şi începu să citească, subliniind din când în când cu creionul; printre gene, Matei observă că, de fapt, nu subliniază, ci taie rânduri şi pasaje întregi, ca şi când în felul acesta ar deveni memorabile.

Întins, Matei părea neobişnuit de lung, iar Sorin Cosmin Popescu nu putea să-i cuprindă în câmpul vizual şi capul şi picioarele; părea că o extremitate sau alta intră cumva în altă dimensiune.

Astfel trenul şi călătorii lui trecură prin gara Copăcioasa, din care se vede înălţându-se departe Parângul, tată al munţilor.

(va urma)

Înfăţişările zilelor

August 21, 2011

Luni

El Greco –  “Portretul unui necunoscut”

 

***

Marţi

Albrecht Dürer – “Cavalerul, moartea şi diavolul”

***

Miercuri

Hans Holbein cel Tânăr – “Ambasadorii”

***

Joi

Rembrandt – Autoportret

***

Vineri

Tizian – Portret

***

Sâmbătă

“Omul cu casca de aur”

***

Duminică

Caspar David Friedrich – Das Große Gehege

***

Protected: Ora liberă de marţi ( 19 )

August 18, 2011

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Tăcerea, prima ruină

August 11, 2011

“Socoteală să-i mai ceară?
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară”

( Tudor Arghezi )

E aur în faguri prelungi;

zumzetul preoteselor leagănă

somnul faraonului.

Încă nu-i gata corabia;

mai trebuie clădite cupole

care să curgă apoi

mai încet ca timpul.

Faraonul visează; în gură are

ultima sămânţă de grâu.

L-au încolţit, ca o pădure, holde

crescute din grăunţe neroase.

Mişcarea e glasul albinelor,

freamătul clipind al unui cerc.

Apoi, semn al mării,

tăcerea, prima ruină;

doar de departe e visul

boltind adâncul pe masca de ceară.

Brotacu-n iaz…

August 4, 2011

Brotacu-n iaz e-un domn rotund,
dar de deasupra îl pândeşte
cu ciocu-i lung, lance şi cleşte
stârcul amiezii, paznic crunt.

Brotacul şoim să fie-ar vrea;
în visu-i clar, din flori de baltă
sare-n oglindă şi tresaltă
mişcând eter de peruzea.

Plutind în rotocol de cer
doar Soarele îl are-n spate,
iar stârcul răului, stingher

se-ascunde-n umbrele lăsate
de coama salciei străjer
la vama dintre iaz şi noapte.