”Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale…” (Tache Farfuridi)
”REVIZUÍ, revizuiesc, vb. IV. Tranz. A cerceta din nou cu scopul de a verifica exactitatea și a corecta eventualele lipsuri; a revedea. – Revizie + suf. -ui. Cf. fr. réviser.” (DEX, cf. dexonline.ro)
Un arici cu țepii mici
a trecut noaptea pe-aici.
Un arici cu țepii moi
a trecut chiar pe la noi
și pe la alții a fost
să-și caute adăpost.
N-a venit ca să împungă,
ci să doarmă; iarna-i lungă
și pe la-nceput de an
toți aricii dorm buștean.
Când bubuie artificii
nici că se clintesc aricii.
Doar pe-acesta iarna sură
l-a ajuns acum din urmă;
iarna fără de zăpadă
l-a mușcat nițel de coadă.
De-aia umblă pe la uși
de copii și de mătuși
și ne ciocănește-n vise,
însă porțile-s închise.
Ninsoarea cernută din plin prin sita rară a cerului îl prinsese pe Luca Deleanu singur pe străzile de la marginea orașului. Felinarele luminau slab arborii care începeau deja să fie împovărați de nea. Evenimentul nu fusese anunțat la meteo; conform prognozei urma să fie o ploaie slabă după amiaza, iar Luca avea pantofi în picioare, un pardesiu subțire pe umeri și o umbrelă.
În copilărie îi plăcuse mult iarna, zăpada și ninsoarea. Acum i se păreau aproape în plus, un amănunt bizar și capricios al cursului anului.
Își aduse aminte că n-a mai făcut de multă vreme un bulgăre de zăpadă; nici în copilărie nu făcuse mulți. Îi plăcea mai mult să privească arborii încărcați și întinderea albă, să admire zăpada și să o lase neatinsă, ca pe o construcție fragilă din cristale rare, extraterestre.
Acum se aplecă totuși și rotunji un bulgăre alb în mâinile calde.
”Și acum unde o să-l arunc?” se întrebă el, ușor descumpănit. ”Îl arunc… în nicăieri”.
Și, cu un ușor avânt, aruncă bulgărele la întâmplare. Iar bulgărele dispăru. La modul propriu.
Ar fi trebuit să cadă undeva pe asfaltul străzii; și n-a căzut.
Luca repetă ”experimentul” cu un al doilea bulgăre, care -aruncat în aceeași direcție- căzu într-adevăr în stradă.
”Dar pe acesta nu l-am aruncat în nicăieri”, cugetă Luca.
Apoi făcu un al treilea bulgăre, pe care să-l arunce la întâmplare. Dar nu l-a mai aruncat; l-a ținut în mâini câteva minute și -în cele din urmă- l-a lăsat să cadă pe trotuar.
Ningea. Apa din zăpada topită îi intrase deja în pantofi. Își deschise umbrela, care apoi strânse o masă considerabilă de zăpadă. Abia dacă mai vedea la doi pași; dar în orașul tău nu prea mare e totuși greu să te rătăcești.
Se opri o vreme să mai privească ninsoarea în fața blocului și nămeții care începeau să se înalțe peste mașinile parcate.
”Ce tristă creatură mai sunt și eu; degeaba-mi ninge, parcă nu mai pot să mă bucur de nimic”, se gândi Luca. Apoi zâmbi totuși, ridică din umeri și intră în bloc.
În fața liftului mai aștepta cineva, o vecină mai în vârstă, de la ultimul etaj.
-Sărut mâna, zise Luca. Ce ninsoare s-a mai pus! și n-au zis nimic la meteo.
-Care ninsoare? întrebă uimită vecina. Ați fost la munte? Că pe-aici n-a nins deloc, s-a făcut că plouă un pic… acum vreo două ore.
După ce a ieșit din lift, Luca a coborât tiptil pe scări, să mai privească o dată parcarea din fața blocului și strada. Asfaltul era -firește- uscat; nu se vedea nicăieri vreo urmă de zăpadă, sub cerul limpede și rece.
În copilărie am auzit foarte puține colinde. Știam câteva, învățate de obicei de la băieți mai mari; cam pe ascuns. Tata m-a învățat ”Moș Crăciun cu plete dalbe”. Mai puteam să cânt ”Sara Crăciunului nost”, pe care azi nu o mai știu. Dar colinde foarte cunoscute -”O, ce veste minunată” sau ”Trei crai de la Răsărit”, de exemplu- mi-au ajuns la ureche abia după Decembrie 89. Tot atunci am ascultat întâia oară ”Stille Nacht”, care m-a impresionat ca o întreagă lume nouă în care pășești pe zăpada proaspătă.
Era o vreme când copiii de la oraș -chiar și cei mai mărișori, aproape adolescenți- învățau colinde, mânați de o curiozitate tainică. Cântece care nu se găseau în cărți; și n-am fi crezut că se vor găsi vreodată. Le țineam la mare preț: se cânta despre Dumnezeu.
Era frumos Crăciunul, fie el și la oraș. Cel de la țară -oricum- nu mi-e prea cunoscut.
Mă gândesc că poate afară e cald;
nu e niciun petec de zăpadă
și poate ciripesc lăstunii.
Dar e totuși iarnă:
vecinul tocmai a ieșit pe balcon în slip
legănându-și ceafa nepăsător ca o morsă.
Iarna pe drum,
un vers monoton, repetat
până îmi țiuie urechile.
Și tot ce se vede e simplu,
prea simplu.
Și ce nu se vede poate că
nu este
(iarna multe lucruri
dispar).
Cum pot trăi știind că
și ziua asta va trece?
Cum pot trăi?
În vremea tinerețelor mele exista obiceiul de a ceda locul de pe scaunul din autobuz persoanelor mai în vârstă și în special femeilor. Cam toată lumea făcea asta, trebuia să fii ultranesimțit ca să nu te conformezi bunelor practici. În zilele noastre, însă, lucrurile s-au schimbat; mai cedează locul doar oameni trecuți evident de 30 de ani, sau unii (unii) copii de la țară. M-am tot întrebat de ce, până am auzit -de curând și întâmplător- o explicație:
Pentru ce să îi dau locu la o babă? Păi la Paști nu stă în picioare toată noaptea? Acolo cum poate să stea în picioare?
Înghesuială mare, monșer, prin magazinele de tot soiul. Rafturile încep să se cam golească, dacă n-ai cumpărat din vreme un cadou mai acătării mai găsești doar cărți.
Lumii oamenilor îi sunt date doar câte 12 luni din fiecare an. Și anul acesta, ca și cel trecut, nu se va termina; va merge înainte, dar fără noi.
Mă întreb dacă ne va mai trimite cineva măcar o scrisoare din el; sau o ilustrată, ca pe vremuri.
Cândva capul șarpelui
a fost mai sprinten decât coada.
Din nicio lume nu se poate ieși. Poți doar intra în alta, fără certitudinea că ai ieșit din prima. Toate evadările ar putea fi imersiuni în adâncurile aceleiași lumi; din lac în puț.
Asta e firea tuturor lumilor.
