Archive for November, 2008

Omul-cârtiţă

November 29, 2008

De la o vârstă începe să se ascundă în spatele cuvintelor care nu spun nimic- expresii ale neantului. Plafonat, previzibil, acelaşi. Legat de o mască familiară; ceilalţi, în dispreţul lor, cred că în spatele măştii se ascunde o făptură slabă, neinteresantă şi derizorie. Dar, dacă ar da masca la o parte, ar vedea că în spatele ei nu e nimic.

Omul-cârtiţă sapă. A lăsat afară doar un muşuroi. Ceea ce pare o cochilie bizară e doar intrarea în peşteră. Intrarea de demult: pereţii s-au surpat în urma lui. Din când în când mai scoate un muşuroi, departe: tot un discurs straniu care nu spune nimic. Ce ar putea spune ? Omul-cârtiţă e orb- şi nu poate arăta un lucru pe care nici el nu îl vede. Şi apoi se pierde în căutarea adâncului pe care nu-l pot vedea ochii.

Mereu mai cufundat şi mai tăcut, pe măsură ce-şi dă seama că vorbirea e inutilă.  În cele din urmă se surpă şi masca de la suprafaţa Pământului.

Iar cei ce umblă pe marginea scăldată de Soare nu pot decât să ridice din umeri: a fost ceva pe-aici, viaţa merge înainte. 

Advertisements

Timpul ca unitate a faptei

November 27, 2008

E un moment anume al zilei când, în oraşul meu, se trag clopotele la toate bisericile. Pe vreme ceţoasă, uneori, poţi să le auzi pe toate, fiecare cu tonalitatea sa, din aproape orice loc al oraşului; vara zgomotul străzii acoperă glasul clopotelor – şi de obicei poţi auzi doar un clopot, cel mai apropiat.

Aceste clopote definesc clipa în care bat.

E aceeaşi clipă pentru că toţi clopotarii fac aceeaşi faptă, trăgând clopotele.

Timpul ceasornicului îşi capătă identitatea prin faptul că noi şi ceasornicul facem, dintr-un anumit punct de vedere, acelaşi lucru; participăm la ceva comun. Timpul comun e acelaşi pentru toţi pentru că există o unitate a făptuirii. O unitate a noastră şi a lumii în făptuire.

Şi…de ce timpul trece ? De ce unitatea în făptuire dispare, apărând o altă unitate ?

Poate că unitatea nu este perfectă. Sau poate nu este realmente văzută : poate că ştim doar că există şi îi atribuim imagini caduce.

Această neputinţă de a ajunge la Unul e vădită şi în ritm.

Curgerea timpului comun este de fapt un ritm, o repetare a unui motiv. Un minut “seamănă” cu alt minut.

Şi de ce motivul se repetă ? Nu e de ajuns o singură ediţie a lui, o singură ediţie a unităţii ?

Nu, pentru că motivul este în sine fragmentar. E ceva care are cap şi coadă. Nu putem să îl vedem realmente ca întreg, deşi ştim că “trebuie să fie” un întreg. Când o repetare a motivului ajunge la capătul ei, trebuie să fie reluat pentru ca noi să vedem şi primul capăt, începutul său.

***

Am scris acestea- cu şi fără premeditare- în ziua în care blogul împlineşte un an.

E o zi ceţoasă. Cândva, în Cetatea Lunii, se vor auzi – deodată – clopotele.

Timpul lumilor

November 26, 2008

Şi la mine veni un vînt mare şi mă luo pre sine şi mă dusă 12 dzile şi mă pusă în ţărmurile unii ape ce să chema Ermilisul. Şi vruiu să trăc, iar apa strigă şi dzisă: “Zosine, omul lui Dumnădzău, nu mă veri pute, că nu easte putere să tracă de acolo nici pasirile ce îmblă în vînt, nici vîntul, nici soarile, nici diiavolul den lumea deşartă”. Şi căutaiu un nuor dentr’apă până’n cer. Şi eu mă rugai lui Dumnădzău, iar ele ieşiră, doo lemne din pămînt. Şi unul ce fu de cătră mine, el se plecă pînă la mine şi mă luo pre sine, şi mă dusă pînă la mijlocul apii şi mă tîmpină alt lemnu şi mă luo pre sine.

( din “Citenie a lu Sveti Zosim” – Călătoria lui Zosim la Blajini )

***

În preajma lui “dincolo” şi în afara lui căutătorii întâlnesc marile ape. Uneori acolo se naşte poezia, revărsată într-o curgere inversă, din Ocean spre culmile izvoarelor. Alteori nu unduieşte nimic în mările moarte.

Unii, puţini, au trecut Apele nestrăbătute de gând. Deasupra apelor lumile şi-au crescut arbori mişcători, ce se întâlnesc în Timpul lumilor, cel pentru care timpul nostru – şi timpurile altor lumi- sunt doar ramuri. Acest Timp curge şi în al nostru, după cum seva tulpinii trece în ramuri; curgerea inversă, a timpului nostru în Timpul cel mare, e cu neputinţă.

Structuri

November 20, 2008

Un lacăt de fier se poate sparge pentru că are şi altă structură decât cea de lacăt. Dacă lacătul ar exista în gândirea pură, nu s-ar putea sparge, pentru că s-ar identifica unei singure structuri.

Obiectul ideal are o structură unică.

Obiectele lumii concrete au structuri multiple. O transformare a unui obiect e o impunere a unei alte structuri.

Obiectul concret nu e o structură în sine, ci se află la intersecţia unor “pânze structurale” eterne. Dacă ar fi o structură în sine, ar fi etern, indestructibil.

Obiectele spaţio-temporale iau naştere la intersecţia acestor pânze structurale. Intersecţie care nu este o structură.