Archive for May, 2013

Biserica de fier

May 23, 2013

Cu vreo câțiva ani în urmă o mică parte din piața orașului păstra încă un aer medieval. Nu era vorba de ceva vizibil ori superficial, pentru că urmele fizice ale Evului Mediu fuseseră de multă vreme rase de pe fața pământului. Doar că, odată ajuns în acel colț de piață la fel de nou și mizer ca și celelalte, te simțeai parcă așa cum se simțeau oamenii acum sute de ani. Dacă ar fi apărut în jurul tău oameni din alte vremuri, poate chiar cei din portretele care ne-au rămas de multe veacuri, nu te-ai fi mirat; ar fi fost firesc. În acel loc poposea din când în când și tânărul Luca Deleanu, ca să mănânce cârnați la grătar. Asta se întâmpla de obicei în zile de sâmbătă, pe la orele două, la spartul târgului. În timpul verii soarele era apăsător, iar taraba cu cârnați nu oferea nicio umbră; cu toate astea, Luca nu era prea incomodat în desfășurarea tabietului său. Fumul cârnaților avea ceva care alunga muștele; vântul, care bătea aproape întotdeauna în acel colț, învârtea pe caldarâm câteva ziare și pungi. Oamenii plecau acasă, în toropeala după-amiezii de sâmbătă; rămâneau, statornice, umbrele.

În acea zi, însă, Luca avea un tovarăș; de cealaltă parte a mesei, pe colț, era așezat un tânăr îmbrăcat în hanorac cu glugă, trasă până deasupra sprâncenelor; nu părea să fie deranjat de arșița zilei. Își terminase de multă vreme porția de cârnați și privea liniștit într-un punct aflat, din câte își dădu seama Luca, undeva la vreo jumătate de metru deasupra pavajului pieței.

-Auzi clopotele? întrebă deodată bărbatul în hanorac.

Luca ridică din umeri; era două după amiaza, iar ora aceasta nu era anunțată de obicei de nicio bătaie de clopot. Dar omul în hanorac îl chemă în locul în care stătea și, de acolo, Luca putu să audă bătaia îndepărtată și metalică a unui clopot. Sunetul părea să vină din punctul în care privise tovarășul său, dar îl auzea cumva și în spatele capului, risipindu-se ca în freamătul unor plopi bătuți de vânt.

-Biserica de fier, spuse omul în hanorac. E ceasul când trag clopotele.

-Și unde e biserica asta? întrebă Luca.

-Miezul Pământului e gol. De fapt, Pământul are mai multe miezuri goale și fiecare din ele îi e în mijloc, asta e taina. Acelea sunt bisericile de fier. Cea pe care o auzi acum e în orașul vecin. Poți să mergi și tu să o vezi, dacă nu ai fost încă. Cei care intră în ea nu știu că sunt în miezul Pământului, cumplit de departe. Dacă ar ști unde se află, groaza i-ar cuprinde și nu ar mai ști să iasă afară, sub soare.   Dar așa, în ignoranța lor, fac câțiva pași și izbutesc să iasă.

-Și de ce se aude tocmai aici, în piață?

Omul în hanorac zâmbi.

-E o chestiune simplă de fizică. Ai auzit de noduri și ventre. Ei, bine, aici suntem într-un ventru…

Peste câteva minute clopotele bisericii de fier încetară, iar omul cu glugă se despărți de Luca.

*

În acea zi Luca mâncase pentru ultima dată cârnați la taraba din piață.

După o săptămână, întreaga față a locului a fost schimbată, reconstruită, iar Luca Deleanu n-a mai regăsit nicăieri acel straniu aer medieval printre cocioabele contemporane. Nici clopotele bisericii de fier nu s-au mai auzit.

Luca a cercetat apoi toate bisericile din orașul vecin, neregăsind glasul clopotelor. Nu știa dacă în depărtare glasul s-a auzit atunci altfel, ori dacă biserica de fier, adâncul gol al Pământului, s-a prăbușit cumva în alt adânc.