Ceasul sunase, ca de obicei, la șase dimineața, dar ceva nu era în regulă. Alin își roti circumspect prin cameră ochii împăienjeniți. Sorina, soția lui, se studia în oglindă, îmbrăcată doar într-un teddy străveziu de dantelă neagră; o piesă vestimentară pe care nu i-o cunoștea.
-Te-ai trezit, Alin?
Vocea Sorinei suna tandru, dar avea o tonalitate mai joasă ca de obicei și o asprime ciudată.
-În dimineața asta vom juca un mic joc, continuă Sorina. Te avertizez că nu o să-ți placă.
-Să nu-mi placă? îngăimă Alin. De ce?
Sorina se întinse în pat și își aruncă un braț peste gâtul lui Alin, aproape imobilizându-l. Un parfum greu, sălbatic și ațâțător, umplu nările bărbatului, ca o ceață mistuitoare; îl simțea până și în ochii care începură să lăcrimeze.
-Plângi, Alin?
-Cred că e o alergie…la ceva.
-Alin, vreau acum să-ți imaginezi… că sunt Mara.
-Care Mara? Secretara mea?
-Daaa! Mara-secretara. Uite, mi-am conturat și eu ochii cu negru intens! Hihi!
Așa era.
-Of, Doamne! Sorina, îți jur că nu s-a întâmplat niciodată nimic între mine și Mara. Nimic, nimic! Niciodată!
-Știu asta, Alin. Dar e la fel de adevărat faptul că tentația există. Și vreau să fii pregătit de luptă. Pentru asta e nevoie de antrenament. Deci… eu sunt Mara, iar tu trebuie să-mi reziști.
-Sorina, tu ai înnebunit? Chiar n-am chef de prostiile astea! Plus că trebuie să ajung azi mai devreme…
Însă, cu o mișcare dibace, femeia îl prinse ca într-o menghină cu picioarele, de data asta imobilizându-l de-a binelea în pat.
-Asta ce mai e? gâfâi Alin, cu fața în pernă. Ai învățat judo? lupte libere?
-Sunt plină de surprize, Alin! Dar hai să trecem la treabă. Acum… eu o să te vrăjesc și o să te alint… iar tu trebuie să stai cuminte. Cuminte de tot, Alin! Nu uita că sunt Mara.
-Sorina… chiar nu-mi place chestia asta! Te rog!
-Prostii! Sorina nu-i aici, rosti femeia, cu aceeași asprime stranie în glas. Eu sunt Mara! Nu mă mai recunoști?
-Îmi crește tensiunea, gemu Alin. Lasă-mă un pic să-mi trag sufletul. Pe bune, îmi trebuie o pastilă.
-Ah, ce-mi place! chicoti Sorina. Uite, Alin, așa s-ar întâmpla și într-o situație reală…
Cu ceafa înțepenită și tâmplele zvâcnind, Alin își adună toate puterile și se scutură de greutatea Sorinei. Era liber! Sau mai degrabă treaz.
Sorina era lângă el, îmbrăcată în pijama; și îl privea nedumerită.
-Dragule… ce e cu tine?
-Nimic! un c***t! un coșmar!
Și Alin sări în picioare, începând să umble bezmetic prin cameră. Transpirația rece i se scurgea pe ceafă.
-Mi-a crescut tensiunea. Trebuie să mă calmez.
Și Alin își luă pilula, cu un pahar de apă clocită uitat cândva pe noptieră.
-Sorina, să mă ierți, dar trebuie să ajung neapărat mai repede la serviciu. Uite, acum plec. Te pup.
Și își trase pe el la repezeală hainele de serviciu, năvălind năuc în fața blocului. După trei minute de căutare, își reperă mașina și apoi demară în trombă.
Tâmplele încă îi zvâcneau și simțea nevoia să fugă. Departe.
Ajuns aproape de birou, realiza tot mai clar faptul că nu-și poate îndeplini în acea stare nici măcar rutina zilnică.
Trase pe dreapta și își scoase cu greutate telefonul mobil din buzunar.
-Alo, Mara? Bună dimineața. Uite, azi nu pot ajunge la birou decât după ora zece. Spune-le tu șefilor… Am ceva… probleme de sănătate. Mersi. Ceau. Pa.
Și rămase câteva minute bune privind în gol, fără să se gândească la nimic. Se uită apoi la telefonul mobil, zâmbi și îl aruncă în stradă, pe carosabil.
Avu un sentiment de satisfacție când, după aceea, izbuti să-l și calce cu roata mașinii. Conducând calm, cu grijă să nu încalce câtuși de puțin vreo regulă de circulație, ajunse lângă pădurea de la marginea orașului. Își mai privi o dată cu admirație mașina, un Mercedes C200 sedan albastru, în semn de rămas bun și se îndreptă pe jos spre perdeaua de arbori.
Într-un tufiș de la liziera pădurii, Alin își dezbrăcă toate hainele și le împachetă într-o legăturică cu nod. Acum, gol cu desăvârșire, nu mai simțea acea zvâcnire în tâmple. În schimb simțea o putere nouă crescând în el și o încredere de nezdruncinat. Ajunsese, în fine, acasă.
Și Alin începu să alerge din răsputeri în împărăția arborilor, chiuind din toți rărunchii; un strigăt încântător și ciudat, pe care pământul nu-l mai auzise de foarte multă vreme.
***
La volanul mașinii de teren, Sorina urca și cobora hârtoapele drumului de munte. Pe locul din dreapta, Mara cerceta o hartă pe care un pădurar însemnase cu creionul chimic câteva locuri.
-Să oprim aici, zise Mara. La vreo trei sute de metri de drum a fost văzut ultima oară. De când nu l-ai mai văzut?
-August acum doi ani.
-Pădurarul zice că s-a adăpostit într-o peșteră de aici peste iarnă. Și i-a crescut un fel de blană. O adaptare la frig.
-Era destul de păros și înainte, zise Sorina, izbucnind deodată în plâns. Uite, Mara, te rog să te duci tu și să lași undeva coșul ăsta cu banane. Îl găsește el. Eu nu vin, că de mine se sperie foarte tare. Te aștept în mașină.
După aproape o oră, Mara se întoarse. Agățase coșul într-un loc foarte vizibil, pe o creangă de fag crescut lângă stâncării. Femeile își aprinseră câte o țigară, împărțind cafeaua din termos. Prin binoclu coșul cu banane se distingea destul de bine pe ramură.
Iar așteptarea de un ceas dădu roade. În preajma arborelui apăru însuși Alin, gol pușcă și într-adevăr vizibil mai păros ca în trecut. În câteva secunde coșul cu banane fu în brațele lui, iar Alin începu să le înfulece hulpav, cu tot cu coajă. Apoi își puse coșul gol în spate și râgâi cu ecou în munți. Părea fericit, senin.
-Poate era bine să fi decojit eu bananele, zise Sorina, cu amărăciune în glas.
-Pe etichetă scria că sunt ecologice și netratate, răspunse Mara.
