Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Înțelesul vieții

August 11, 2020

”Înțelesul vieții…” -rosti bătrânul satir- ”…este înțelesul tristeții ascunse în ea. Tristețea care se ascunde chiar și atunci când ești trist.”

Și tăcu o vreme.

”Eu nu pot găsi înțelesul vieții și nici măcar nu pot să-l caut”, mai zise el apoi, ”pentru că sunt o ființă veselă a pădurilor; și am trăit mult și degeaba. Dar voi, oamenii, sunteți o tristă adunătură! Vouă v-a fost dat să căutați înțelesul vieții. O să vedeți și voi cândva că a căuta și a găsi nu prea au a face una cu cealaltă.”

 

Jordaens_Satyr_and_the_peasant_Kassel

(imaginea: Jacob Jordaens,”Satirul și țăranul”, 1620)

La cetăți

August 8, 2020

Când mergeți în munții Orăștiei, la cetățile al căror ultim basileu a fost Decebal, amintiți-vă că tot ce e acolo nu a fost doar ruinat de timp, ci mai întâi distrus de mâna romanilor.
Viața cetăților lui Decebal s-a încheiat în sânge și foc. E ultima lor amintire și poate cea mai pregnantă. Ziduri doborâte la pământ, temple pângărite. Și peste toate -uitarea de aproape două mii de ani.

Apa Grădiștei trece printre pietre vijelios și întunecat, purtând parcă obidă și zăngănit de arme. Dar uneori se luminează ca fața unui bătrân; și începi să înțelegi o taină din pacea care curge la vale.

Comunicând lumea

August 7, 2020

Lumea pe care ți-o propun alții e doar un joc; unul pe care nu îl poți câștiga.

Piatra Tăcerii

August 7, 2020

piatra tacerii

 

Pe unele hărți, în sudul Munților Metaliferi apare un vârf cu o denumire stranie. Când citești ”Piatra Tăcerii”, parcă se face liniște undeva în minte și chiar se lasă tăcerea.

Numele vârfului pe hartă este însă aproape sigur datorat unei confuzii. Ar trebui poate citit ”Piatra Ticerii” sau ”Piatra Ticiorii”; conform cu ”Titzora”, toponim care apare în zonă pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773).

Ticeră este probabil o variantă a lui chiceră, care deseori denumește vârfuri din Carpați, fiind -spun dicționarele- un cuvânt de substrat, ori un împrumut din albaneză.

Tot undeva în Apuseni mai există un sat numit Ticera; se pare că acolo tăcerea se simte ca la ea acasă.

( imaginea: http://www.pancarpatica.org )

Fusul

August 4, 2020

Niciun nor nu rămâne veșnic pe cer.

Toate broaștele din baltă
se roagă să cadă și el pe aproape;
și uneori l-așteaptă și grădinarul care
pe-alocuri ține loc de ploaie.

Dar cine știe unde
e fusul care toarce
apa din nor, ca pe un fir de lână
și cine îl învârte?

Hamacul

August 1, 2020

-Vreau să-mi iau un hamac, i-am zis amicului Sherlock.
-Și unde îl instalezi?
-Păi în pădure, între doi copaci…
-Și unde găsești tu doi copaci în pădure?

(Încă mai cuget la această conversație și semnificația ultimei interogații.
Poate că nu e departe vremea când -din cauza tăierilor ilegale sau legale- vor fi greu de găsit doi copaci într-o pădure din România. Ori poate că într-o pădure niciodată nu poți găsi doi copaci, ci doar un copac și alt copac nepereche și tot așa; uneori 1+1 nu este egal cu 2, ci doar cu 1+1. Ori poate că e ușor să găsești doi copaci când nu ai hamac, dar e mult mai dificil în cazul contrar. În orice caz m-a amuzat întrebarea și m-a pus pe gânduri, Sherlock fiind ceva mai puțin amuzat.)

Străinii

July 31, 2020

Când i-am întâlnit pe cei doi străini în pădure, m-a trecut un fior. Aveau un aer foarte ciudat, deși de la distanță arătau ca oamenii obișnuiți; inclusiv îmbrăcămintea. Poate cel mai straniu lucru era liniștea cumplită care domnea în jurul lor. Nu scoteau niciun sunet, de parcă nu respirau. Pașii mei se auzeau pe potecă, dând la o parte frunze și trosnind vreascuri; ai lor nu. Apoi erau foarte înalți, având însă proporțiile unui om de talie medie, ca mine. Aveau capete, ochi, nasuri, brațe, palme supradimensionate.

-Bună ziua, am zis.
Era vreo patru după amiaza.
-Este un singular, spuse unul din străini, fără să-mi răspundă la salut.
-Desigur că e un singular, zise celălalt.
Și apoi, întorcându-se către mine, al doilea îmi spuse:
-Ne pare rău pentru tine.
-De ce?
-Ești un singular, un mónic. Te simți foarte singur și vei muri.
-Interesant, am zis. Dar voi ce sunteți?
-Noi suntem plurali, zise străinul.
-Și noi suntem plurali, zise celălalt.
Și apoi, întorcându-se către primul:
-El nu știe.
-Pluralii sunt fuziunea a mai multor singulari, zise acesta. Între cel mai bătrân și cel mai tânăr singular, în cazul nostru, este o diferență de vârstă de trei sute de ani. Teoretic nici noi nu suntem nemuritori, dar eludăm moartea prin fuziune. Practic niciun singular nu moare în pluralitate.
-De unde veniți? i-am mai întrebat.
-Din satul de peste deal. Și cei doi străini mi-au arătat cu un gest direcția locului.
-Cum se numește satul?
-Nu se numește.

I-am lăsat să se îndepărteze și am urcat culmea dealului. După cum mă așteptam, de cealaltă parte nu era niciun sat, ci doar o vale împădurită. Așa apărea și pe hartă.

Faunul

July 31, 2020

Ceasul sunase, ca de obicei, la șase dimineața, dar ceva nu era în regulă. Alin își roti circumspect prin cameră ochii împăienjeniți. Sorina, soția lui, se studia în oglindă, îmbrăcată doar într-un teddy străveziu de dantelă neagră; o piesă vestimentară pe care nu i-o cunoștea.
-Te-ai trezit, Alin?
Vocea Sorinei suna tandru, dar avea o tonalitate mai joasă ca de obicei și o asprime ciudată.
-În dimineața asta vom juca un mic joc, continuă Sorina. Te avertizez că nu o să-ți placă.
-Să nu-mi placă? îngăimă Alin. De ce?
Sorina se întinse în pat și își aruncă un braț peste gâtul lui Alin, aproape imobilizându-l. Un parfum greu, sălbatic și ațâțător, umplu nările bărbatului, ca o ceață mistuitoare; îl simțea până și în ochii care începură să lăcrimeze.
-Plângi, Alin?
-Cred că e o alergie…la ceva.
-Alin, vreau acum să-ți imaginezi… că sunt Mara.
-Care Mara? Secretara mea?
-Daaa! Mara-secretara. Uite, mi-am conturat și eu ochii cu negru intens! Hihi!

Așa era.
-Of, Doamne! Sorina, îți jur că nu s-a întâmplat niciodată nimic între mine și Mara. Nimic, nimic! Niciodată!
-Știu asta, Alin. Dar e la fel de adevărat faptul că tentația există. Și vreau să fii pregătit de luptă. Pentru asta e nevoie de antrenament. Deci… eu sunt Mara, iar tu trebuie să-mi reziști.
-Sorina, tu ai înnebunit? Chiar n-am chef de prostiile astea! Plus că trebuie să ajung azi mai devreme…

Însă, cu o mișcare dibace, femeia îl prinse ca într-o menghină cu picioarele, de data asta imobilizându-l de-a binelea în pat.
-Asta ce mai e? gâfâi Alin, cu fața în pernă. Ai învățat judo? lupte libere?
-Sunt plină de surprize, Alin! Dar hai să trecem la treabă. Acum… eu o să te vrăjesc și o să te alint… iar tu trebuie să stai cuminte. Cuminte de tot, Alin! Nu uita că sunt Mara.
-Sorina… chiar nu-mi place chestia asta! Te rog!
-Prostii! Sorina nu-i aici, rosti femeia, cu aceeași asprime stranie în glas. Eu sunt Mara! Nu mă mai recunoști?
-Îmi crește tensiunea, gemu Alin. Lasă-mă un pic să-mi trag sufletul. Pe bune, îmi trebuie o pastilă.
-Ah, ce-mi place! chicoti Sorina. Uite, Alin, așa s-ar întâmpla și într-o situație reală…

Cu ceafa înțepenită și tâmplele zvâcnind, Alin își adună toate puterile și se scutură de greutatea Sorinei. Era liber! Sau mai degrabă treaz.
Sorina era lângă el, îmbrăcată în pijama; și îl privea nedumerită.
-Dragule… ce e cu tine?
-Nimic! un c***t! un coșmar!
Și Alin sări în picioare, începând să umble bezmetic prin cameră. Transpirația rece i se scurgea pe ceafă.
-Mi-a crescut tensiunea. Trebuie să mă calmez.

Și Alin își luă pilula, cu un pahar de apă clocită uitat cândva pe noptieră.
-Sorina, să mă ierți, dar trebuie să ajung neapărat mai repede la serviciu. Uite, acum plec. Te pup.

Și își trase pe el la repezeală hainele de serviciu, năvălind năuc în fața blocului. După trei minute de căutare, își reperă mașina și apoi demară în trombă.
Tâmplele încă îi zvâcneau și simțea nevoia să fugă. Departe.

Ajuns aproape de birou, realiza tot mai clar faptul că nu-și poate îndeplini în acea stare nici măcar rutina zilnică.
Trase pe dreapta și își scoase cu greutate telefonul mobil din buzunar.

-Alo, Mara? Bună dimineața. Uite, azi nu pot ajunge la birou decât după ora zece. Spune-le tu șefilor… Am ceva… probleme de sănătate. Mersi. Ceau. Pa.

Și rămase câteva minute bune privind în gol, fără să se gândească la nimic. Se uită apoi la telefonul mobil, zâmbi și îl aruncă în stradă, pe carosabil.
Avu un sentiment de satisfacție când, după aceea, izbuti să-l și calce cu roata mașinii. Conducând calm, cu grijă să nu încalce câtuși de puțin vreo regulă de circulație, ajunse lângă pădurea de la marginea orașului. Își mai privi o dată cu admirație mașina, un Mercedes C200 sedan albastru, în semn de rămas bun și se îndreptă pe jos spre perdeaua de arbori.

Într-un tufiș de la liziera pădurii, Alin își dezbrăcă toate hainele și le împachetă într-o legăturică cu nod. Acum, gol cu desăvârșire, nu mai simțea acea zvâcnire în tâmple. În schimb simțea o putere nouă crescând în el și o încredere de nezdruncinat. Ajunsese, în fine, acasă.

Și Alin începu să alerge din răsputeri în împărăția arborilor, chiuind din toți rărunchii; un strigăt încântător și ciudat, pe care pământul nu-l mai auzise de foarte multă vreme.

***

La volanul mașinii de teren, Sorina urca și cobora hârtoapele drumului de munte. Pe locul din dreapta, Mara cerceta o hartă pe care un pădurar însemnase cu creionul chimic câteva locuri.

-Să oprim aici, zise Mara. La vreo trei sute de metri de drum a fost văzut ultima oară. De când nu l-ai mai văzut?
-August acum doi ani.
-Pădurarul zice că s-a adăpostit într-o peșteră de aici peste iarnă. Și i-a crescut un fel de blană. O adaptare la frig.
-Era destul de păros și înainte, zise Sorina, izbucnind deodată în plâns. Uite, Mara, te rog să te duci tu și să lași undeva coșul ăsta cu banane. Îl găsește el. Eu nu vin, că de mine se sperie foarte tare. Te aștept în mașină.

După aproape o oră, Mara se întoarse. Agățase coșul într-un loc foarte vizibil, pe o creangă de fag crescut lângă stâncării. Femeile își aprinseră câte o țigară, împărțind cafeaua din termos. Prin binoclu coșul cu banane se distingea destul de bine pe ramură.

Iar așteptarea de un ceas dădu roade. În preajma arborelui apăru însuși Alin, gol pușcă și într-adevăr vizibil mai păros ca în trecut. În câteva secunde coșul cu banane fu în brațele lui, iar Alin începu să le înfulece hulpav, cu tot cu coajă. Apoi își puse coșul gol în spate și râgâi cu ecou în munți. Părea fericit, senin.

-Poate era bine să fi decojit eu bananele, zise Sorina, cu amărăciune în glas.
-Pe etichetă scria că sunt ecologice și netratate, răspunse Mara.

Vara în oraș

July 30, 2020

Răcori-mă-voi urban;
unde apa fluturată
de sus cade-ntr-un lighean
meșterit din fier și piatră,

ca să simtă-ntreaga fire
prospețime în privire.

 

summer in the city

La pârâu, vorbe simple

July 30, 2020

-Viața are sens. Nu are sens viața ta; nici a mea. Este absurd să spun ”viața mea”. Nicio viață adevărată nu e a mea.
-Dar ce este al meu?
-Tot ce dai lumii. Dar nu poți să-i dai viață.
-Și cum se face că voi pieri, dacă viața nu e a mea?
-Tocmai din pricina asta vei pieri. Când trăiești, viața e în tine, ca pârâul în albie. Și nu albia naște pârâul, ci pârâul și-a săpat albia; ești opera vieții. Te vei usca și te vei face ruină și nisip. Viața, însă, se va întoarce cândva în tine, te va naște din nou.