Ce frumos e când Soarele
îți bate din nou la ușa,
chiar dacă e mai spre seară.
Când înseamnă ceva, lucrurile nasc nevisate culori;
dincolo de dealuri e o pădure de raze.
În oraș se întorc ciorile pe acoperișuri,
băieții joacă fotbal pe terenul închiriat;
în felul său fiecare privește apusul,
ultimul jurământ, cel mai dulce parcă.
Stuckie the dog.
Un câine uscat într-o scorbură din care a încercat, dar n-a reușit să mai iasă. Acum e exponat de muzeu, mărturie mută a vieții și a suferinței; aceste două necunoscute atât de strâns legate. Viața care nu abandonează nicio luptă inutilă, viața mânată de o speranță oarbă. Viață de câine.
Cine poate privi cu adevărat suferința fără niciun filtru de imagine, fără niciun refugiu în ficțiune? Cine poate s-o înțeleagă fără să urle ca un câine?
Dintre două jumătăți perfecte, una e întotdeauna mai mare. După solstițiul de vară, când ziua începe să scadă, timpul începe și el să se lungească. Iar a doua jumătate a anului e cam de două ori mai lungă decât prima; așa am vrut să le reprezint în desenul de mai jos.
Om de apă și sare,
pe golul pământ
să fugi de vânt
și de pulberi scrâșnind în chitare,
să fugi cât poți:
nisipul
nu-l mai scoți
din carne.
”Eat a live frog first thing in the morning and nothing worse will happen to you the rest of the day.”
Dacă mănânci dimineața o broască vie, nimic mai rău nu ți se va întâmpla în restul zilei. Și nimic mai bun.
Dacă nu ți-e foame cu adevărat, nu o mânca, zic eu. Mulți vor încerca să te oblige să o mănânci, chiar la primele ore ale dimineții.
Mulți oameni ajung la un anume punct al vieții în care disprețuiesc viața lor de până atunci; și o disprețuiesc mai ales pentru faptul că i-a dus în cele din urmă la dispreț. Unii dintre ei găsesc totuși o întrebuințare acestei vieți care nu face nici doi bani: o vând pe câțiva lei la anticariatul lui Zenovie. Apoi își reiau, cum se spune, viața de la zero. Ori își cumpără alta.
Viața se poartă direct pe piele și din această cauză nu poți avea decât una o dată. Dacă vrei alta, trebuie să renunți -măcar temporar- la cea veche. Dar viețile care nu mai sunt trăite necesită condiții speciale de păstrare. Puțini sunt în stare să le ofere, iar unul din ei e moș Zenovie.
La anticariatul lui moș Zenovie sunt de vânzare o grămadă de vieți ratate. Unele sunt recondiționate pe ici, pe colo. Se vând bine mai ales acelea în care apare câte o femeie frumoasă. Dar în general se vând prost. O viață este ca o carte; iar omul se lasă greu convins să cumpere o carte mai proastă decât aceea pe care deja o citește. La ce bun?
Din câștigul de la anticariat, moș Zenovie trăiește de pe o zi pe alta. Mi-am cumpărat cândva și eu o viață de la el, dar n-am folosit-o la nimic. Până la urmă am făcut-o cadou unui nevoiaș, împreună cu un pachet de alimente și un volum de versuri de G. Topârceanu.
Am mai auzit că moș Zenovie ar vrea să-și vândă afacerea, împreună cu propria viață. Nu prea are cine să o cumpere. Anticarii vechi sunt tot mai rari.
În poiana codrului
casa mândrei lotrului
stă pe-o rână, huluită
și cu iederă-nvălită.
Țes păienjini pânze groase
pe ferestre găunoase
și pe lemnul mucezit
mii ciuperci au înflorit.
În picioare putrezește
dar tot nu se prăvălește,
că stăpâna vrăjitoare
de trei veacuri nu mai moare.
N-are somn și n-are pace,
că iubitu-i nu se-ntoarce
de când potera l-a luat
și vodă l-a spânzurat.
Ea l-așteaptă-n codru-acasă,
tot cu dor și tot frumoasă.
La Campionatul Mondial de Fotbal, reprezentativa Mexicului mi s-a părut în general cam ghinionistă. Însă legile statisticii spun că nu poți avea ghinion tot timpul, nici să vrei.
Așa a survenit o victorie istorică și norocoasă -zic eu- în meciul de ieri cu Germania; ”norocoasă” nu înseamnă ”nemeritată”, înseamnă doar că se putea întâmpla și altfel, din cauze care nu țin neapărat de jocul din teren.
M-am bucurat pentru Mexic, pentru azteci, mayași, tolteci, mixteci, zapoteci și alții. Pentru mexicanii din tribune, de la pruncii ținuți în brațe la seniorii cu riduri, ochelari și pălărie.
În galeria germană, în schimb, m-a impresionat numărul mare al celor de vârstă -cel puțin aparent- 40+. Oameni cărora le pasă de aceia -ceva mai tineri, ori mult mai tineri- care bat mingea pe teren. Oameni care și-au oprit ceasul pe la 20 și ceva de ani. Frumos le șade… chiar frumos, aș zice.
O zi a Soarelui. Unii s-au bucurat de el; alții au rămas cu ochii în soare. Un meci nu tocmai frumos, dar memorabil.
Te țin în palmă, piatră,
și pricep
că mă pricepi mai bine
decât te pricep eu.
Și știu că niciodată nu-mi voi înțelege
așa cum tu îmi înțelegi
trecerea
și moartea.
Așa, înțelegând,
împietresc și eu
un pic
și-ades clipesc
să nu-mi rămână în ochi
amara pulbere de piatră.
(se dedică acelora care nu și-au luat vacanță)
Cu vătaful nu-i de șagă:
necăjește-te pe treabă,
că, de nu ești zăhăit,
se cheamă că n-ai muncit!
Omul vrea să aib-un rost:
fără el, să meargă prost,
că altfel… știi dumneata,
n-ai făcut ce trebuia!
