Copacii au culorile amurgului; poate că
își dăruiesc Soarelui
frunzele pământești.
Soarele de toamnă, cel care
usucă lacrimi (uneori).
Aud acel foșnet inextricabil
și știu că unele vor cădea pe pământ
lin, fără să se afunde
și vor rămâne deasupra o vreme.
De-i crescută ori pitică,
bătrână ori tinerică,
urzica tot te urzică…
În fotografie, urzici tinere ale acestei toamne.
Urzică pe românește, *urdica în latina vulgară, urtica în latina clasică; dacii o numeau, se pare, dyn.
Mulțimea vidă e, după unii, un fel de sac gol, ori mai degrabă goliciunea unui sac gol. Dar una e să știi că sacul este gol –de exemplu, dacă ai văzut că în el era doar o bilă, că niciun obiect nu a mai fost pus în sac, iar apoi bila a fost scoasă- și alta e să privești într-un sac gol.
Destul de mulți autori de texte ne asigură că privesc vidul, că îl ascultă, că îl ating, ori chiar că îl gustă sau îl miros.
La început veneau doar frunze pe apă,
din pădurile de sus.
Așa s-a schimbat vremea: toamna
e mai întâi o neliniște din munți.
Apoi curge liniștit, se revarsă
din pământ prin rădăcini și ramuri.
Îngerul s-a rugat
până când fața i s-a tocit
în ploi și în ierni.
Apoi l-au luat de acolo.
Cu piper și cu piparcă,
Țarul a mâncat o țarcă.
Mi-am bătut o vreme capul cu aceste două versuri. Ce pot să însemne?
E o ghicitoare auzită într-un vis, dar nu îmi era adresată mie. Eu eram doar în trecere pe acolo, ca omul care visează. Ar putea să fie importantă pentru cineva, așa că m-am gândit să o scriu și aici. Le-am spus-o și unor apropiați și prieteni, care n-au priceput -nici ei- mare lucru din ea.
Poate când o voi pricepe va fi prea târziu; așa se întâmplă de obicei.
Soare de toamnă-
-pe dealuri fructele par
câteodată flori.
Acum aproape douăzeci de ani, eu și prietenul meu T. ne hotărâserăm să facem o mică excursie ciudată. Trebuia să ajungem fix la ora trei după amiaza în preajma unor ruine mai puțin cunoscute de la marginea orașului.
Din anumite motive, eu aveam convingerea că acolo, în ziua aceea și la acea oră precisă ar fi fost posibil să putem cumva privi -literalmente- în trecut; un trecut cumva fantomatic, dar vizibil fizic. Iar cei din trecut aveau să ne vadă la fel, ca pe niște stafii. Dealtfel, după cum am aflat mai apoi, se spune că unele din entitățile numite în mod obișnuit ”fantome” sunt de fapt călători în timp. Acești călători apar împreună cu frânturi din spațiul care îi înconjoară în vremea lor, diferit de cel din zilele noastre.
M-am întâlnit cu T. pe la ora unu. Era o zi stranie, vântoasă, în care soarele răzbătea puternic printr-o spărtură din mijlocul unor nori negri. Pe străzile mărginașe nu era nimeni, iar praful ne intra din când în când în ochi. La marginea orașului, pe un colț de stradă, era o crâșmă pe a cărei ușă scria doar ”Bar”.
Acolo am simțit că, dacă îmi continui drumul, îmi va fi poate foarte greu să mă întorc; ca și când ceva s-ar fi putut surpa în spatele meu. În afară de asta, prietenul meu emana parcă o prezență străină, altfel decât de obicei. M-am întors spre T., l-am privit și mi-a trecut prin minte că ar putea să nu fie T., ci altcineva. Atunci mi-a venit ideea să intru în localul care îmi părea deodată ultimul avanpost familiar pe granița altei lumi.
-Intru să-mi iau o apă minerală, i-am zis lui T. Vii cu mine?
-Te aștept aici, a zis T.
În bar am rugat-o pe fata de la tejghea să îmi arate altă cale de ieșire; am scăpat pe ușa unei grădini și am plecat, în pas grăbit, spre casă.
În ziua următoare m-am întâlnit cu T. la o bere și, ciudat lucru, niciunul din noi nu a pomenit nimic despre evenimentele din ziua precedentă. De data aceasta, însă, T. părea el însuși. Peste câțiva ani, răspunzând întrebării mele, a zis că nu-și aduce aminte de întâmplare. Dacă a fost sau nu el, nu știu nici în ziua de azi.
Jupân sobol, trudeai ascuns
sub pământ iarnă și vară;
dar, de când ai fost răpus,
îți zac oasele pe-afară…
Câmpul înnorat-
-păduri tăiate demult
se-aud blând foșnind.
