Trei orbeți

(Spre deosebire de sobolii de la noi, care sunt aproape orbi, orbeții -din genul Spalax- sunt, după cum arată numele, orbi de-a binelea, ochii atrofiați fiindu-le acoperiți cu o membrană de piele. Actorii dialogului de mai jos fac parte din specia Spalax microphtalmus.)

-Cea mai mare viteză este viteza luminii în vid, rosti foarte serios Șomâcov. Lumina este ceva care nu poate fi perceput, dar existența ei fizică este indubitabilă.
-Care existență fizică? întrebă Humovici. Pot eu să pun botul sau gheara pe lumină? Mi se pare că lumina asta e doar un model, deci o ficțiune.
-Totuși animalele de dincolo percep lumina, zise Orbicev. Cu ochii. Ochi ca ai noștri, dar hipertrofiați și fără membrană. Pentru animalele acestea lumina există fizic. Dacă ar fi suficient de inteligente ca să comunice cu noi, am putea să le înțelegem senzațiile. Sau am putea să ne transplantăm ochi ca ai lor și să simțim și noi lumina.
-Interesant, spuse Humovici. Mă întreb dacă orice entitate fizică dedusă teoretic de noi poate fi percepută concret de o ființă vie.
-Trebuie să definești mai întâi ce înseamnă ființă vie. Asta e foarte dificil, zise Șomâcov. Înclin însă să cred că ai oarecum dreptate. Universul e foarte larg și probabil plin de chestii pe care le-ai numi ființe vii și care au capacități extraordinare…
-Ce nu înțeleg eu… este de ce acest ceva care are viteza cea mai mare nu e ceva pe care să-l percepem și noi, aici, în huma noastră. Îl percep alte specii și noi nu, oftă Humovici.
-Asta ne e soarta, zise grav Orbicev. Eu, drept să spun, m-aș fi mirat dacă lucrurile ar fi stat altfel. Noi însă avem inteligența.

-Ar trebui să studiezi fizica, îi spuse Șomâcov lui Humovici. Ai să afli cum funcționează de fapt universul în care trăim, care îi sunt legile.
-Și biologia merită studiată, îl îndemnă, la rândul lui, Orbicev.
-Hm… mie îmi place să simt, zise Humovici. Și poate cândva într-o primăvară îmi vor crește și mie ochii ca sălbăticiunilor de dincolo. Și pentru tot ce există voi avea un simț. Și dacă asta nu se va întâmpla, măcar voi ști că am sperat. Și o să credeți că mi-am trăit viața degeaba. Dar care viață de orbete nu e trăită degeaba, prieteni?

Lăsați pădurile

Lăsați pădurile să crească
până când ramurile sparg
ferestrele spitalelor.

Nu le cercetați,
nu treceți hotarul.
Destulă vă e vederea departe;
tăcutele culmi,
adâncul
necuprinselor dealuri.
Să fie legea de demult;
pajiștea omului,
pădurile Mumei.

…

”Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri”

 

 

Cântărețul

Când tragi brazda de plug, cântecul iese
din pământ ca un fluture.
Pământul tăcutul îți râde în simțuri
și cântecul zboară cu vântul departe,
la marginea lumii îl mormăie
focile pe banchize.
Mi-ai zgâriat și mie inima într-un colț,
a zburat un fluture mic, gras și palid;
în urma lui pot să râd sau să plâng,
am ales plânsul mereu.

Așa sunt eu când cânți despre Zeu;
mai bine zi-mi de chef, altfel
mă surzesc cu un clic,
asta este,
pentru că mă deprimi cumplit, maestre.

 

(sursa fotografiilor: Wikimedia 🙂  )

1900

Azi domnișoara Mia
își pune pălăria
și iese la plimbare
-mignonă și drăguță-
și pare-o ciupercuță
firesc otrăvitoare.

Iar trecători din cale
în dulce tulburare
îi făceau loc cuminți,
cu aură de prinți
ce au descins din vis
pe străzi de Mic Paris.

Dar eu nu o vedeam,
fiindcă eram cioban
pe unde brazii cresc
pe plaiul strămoșesc.
Mă tolăneam alene
la umbra unui ram,
cu gândul la Ilene
nu tocmai Cosânzene.

Nostalgie

Mi-ar fi plăcut ca vagonul de dormit în care am venit de la Constanța să fi fost nou-nouț. Dar același.

Străinul

Ce-ar putea găsi străinul în oraș? De când a fost ultima oară, nu s-a mai inventat nimic gratuit. Iar el e atât de străin încât nu are nimic care ar putea fi vândut.

Orașul e întemeiat pe slăbiciunile oamenilor și crește din ele. Oamenii sunt legați de el pentru că sunt slabi. Și află mereu că sunt mai slabi decât știau. Științele materiei -fizica, chimia, biologia și atâtea altele- sunt științe ale trupului, ale vulnerabilității și slăbiciunii omenești; nicicând nu au fost mai avansate ca azi.
Iar străinul ar vrea să afle despre tăria omenească.

Cine știe, poate că străinul va mai veni totuși cândva în oraș. Poate va auzi sunetul vreunui clopot, care oricum se va stinge.

Turiști

Cușca maimuțelor merge la plimbare;
e vară, e soare,
distracție mare la grămadă.

Pe podea tras de coadă
zace plictisit un tigru
și-uitat pe cracă un corb care
nu poate să mai zboare singur.

În vârf de bloc

Vârf de bloc, o splendoare
unde-și învață cioara
puiul să zboare.
Vezi asfaltul de sus,
orașul geometric,
antene bizare;
mașini colorate
roiesc domol
în misterul simetric.
Frumoasă e vara:
e-o liniște-n toate,
iar peste pârjol
bate vânt din apus
și parcă-i răcoare,
deși ceru-i gol
și smoala e moale.

Romanul inginerului Caius

Cu prietenul meu Caius mă văd din ce în ce mai rar; însă esențialul rămâne neschimbat, chiar și între noi.

Caius e unul din oamenii care fac lucrurile foarte temeinic. Iar ce nu poate să facă temeinic, nu face. Nu știu dacă s-a îndeletnicit vreodată cu meșteșugul scrisului. Însă mi-ar plăcea să-l văd scriind un roman (ceva ce eu nu pot scrie). Și, la întâlnirea noastră întâmplătoare anuală, i-am mărturisit asta.

-De ce nu scrii ceva cu toată seriozitatea? l-am întrebat. Sunt sigur că ar ieși un roman. Unul ireproșabil. Tuturor li s-ar părea că-l înțeleg în profunzime; dar, dacă și-ar confrunta opiniile, ar fi ca și când fiecare ar fi citit altă carte.
-Înțeleg ce zici. Știi, mi-am adus aminte că există un fel de lege a lui Murphy care spune că, atunci când scrii ceva în care îți dai întreaga măsură, acel ceva o să semene aparent cu altceva publicat anterior de altcineva; și considerabil mai slab decât ce ai scris tu. Iar majoritatea cititorilor -nu prea mulți dealtfel-, inclusiv criticii literari, vor crede că te-a lovit inspirația din acea sursă. În schimb, dacă scrii ceva mediocru, ceva în care ți-ai bătut joc de ceea ce puteai scrie de fapt, nimeni nu-ți va pune la îndoială originalitatea. Așa că pentru public nu mi-ar plăcea să scriu, iar pentru mine nu are rost.
-Asta e o tâmpenie, am spus.
-Mă rog, mi-au mai spus și alții că sunt tâmpit.
-Nu. O tâmpenie poate fi susținută -și de obicei e susținută!- de către oameni inteligenți, cu argumente foarte greu de contrazis. Dar ei sunt suficient de inteligenți încât să-și contrazică propriile argumente; asta ai putea să faci și tu. Ia în considerare scrisul. Și scrie un roman.
-Tu de ce nu scrii un roman?
-Nu pot. Am încercat; și l-am încheiat mult mai repede decât aș fi vrut. Mie îmi place să scriu scurt, să formulez. O fi de vină educația în spiritul științelor exacte.
-Păi eu nu știu altceva decât științe exacte.
-Nu scrii ce știi, scrii ce nu știi. Viața. Nimeni n-o știe, dar unii o scriu. Simt că viața asta pe care eu o trăiesc în felii la tine e întreagă. Nu ți-ai tăiat încă pâinea, nu i-ai rupt colțul.
-Mai bine aș da-o la vrăbii. Poate m-ai convins. Poate scriu un roman și îl las în vreun sertar din camera unui hotel. Dacă îl mai găsesc acolo după un an, îl public. M-am gândit și la un titlu: ”Romanul inginerului Caius”. Viața mea, pe care n-am știut că am trăit-o.