Archive for October, 2019

Lăutărească

October 31, 2019

 

Zuzulienka, ești din fire
nici voinică, nici subțire;
bin’ te-ai potrivit
și te-am îndrăgit.

Trandafiri în obrăjor,
eu cu tine să mă-nsor
mult aș vrea, să știi,
dacă m-ai iubi.

Of, Zuzka, Zuzička,
trandafir în calea mea,
dulce-nmiresmat
când m-ai sărutat.

Of, Zuzka, Zuzička,
dă-mi și din inima ta!
Tu mi-ai dărui
dacă m-ai iubi.

De ce mă lași tu oare să mai suspin,
când în brațe-aș vrea să te țin…

Of, Zuzka, Zuzička,
dă-mi și din inima ta!
împreun-am fi,
dacă m-ai iubi…

Traducerea versurilor este tot ”lăutărească”, pentru că nu cunosc limba slovacă. Subțire e hotarul dintre chef și inimă albastră. 🙂

Zâne

October 30, 2019

Când cineva m-a întrebat dacă eu cred în zâne, m-am simțit ca și când m-ar fi întrebat dacă cred în existența urșilor, ori a vrăbiilor, ori a apartamentului în care locuiesc. Ele sunt prezențe obișnuite pe care uneori le simt, iar alteori nu.
Ca să îți dai seama de existența lor, trebuie totuși să scapi de o anume mâzgă din minte. În minte ai un lac și pe el cresc nuferi; prin acei nuferi simți prezența zânelor. Însă mâzga acoperă uneori lacul cu un strat ca de petrol, în care nuferii nu mai cresc.

Se spune că Zânele sunt foarte frumoase; și așa este. Dar frumusețea lor e neomenească; nu seamănă cu frumusețea unei femei, ci cu a unui munte, a unui râu, a unei dimineți ori a unui amurg.

În unele basme câte un flăcău se îndrăgostește de o zână și o ia de soață, iar ea devine femeie muritoare; în niciun basm, însă, nu se întâmplă invers, adică el să devină nemuritor, asemeni zânelor.

Se mai spune că Zânelor nu le plac oamenii mândri, care se încred în sine; îi ajută, în schimb, pe cei necăjiți și smeriți. De câte ori am pășit pe tărâmul lor purtând în inimă un necaz sau altul, mi-au ușurat povara, chiar și când nu le-am simțit pe-aproape.

Poate că o singură dată în viață am zărit o Zână. Trăiam una din acele clipe fugare în care, deodată, pământul are o frumusețe nepământeană. Mi-a părut, atunci, neasemuit de frumoasă; și i-am văzut doar o șuviță din păr, fluturând în urmă ca un mănunchi de raze, printre trunchiurile stejarilor tomnatici.

 

 

padurea de apus

(text publicat întâia oară în octombrie 2013, pe https://amintiri-din-cretacic.blogspot.com/; fotografia este mai recentă și, din câte se poate observa, în ea nu apar stejari tomnatici, ci fagi și carpeni primăvăratici)

O piatră în baltă

October 30, 2019

La ora patru dimineața, regele -un insomniac notoriu- puse să fie chemat armurierul palatului. Deșteptat grabnic din somn, acesta se înfățișă de îndată în fața regelui care îl aștepta pe tron, îmbrăcat în cămeșoiul de noapte și purtând o tichie cu ciucuri.

-Ionică, puiule, zise regele suspinând, cunoști proverbul acela ”un nebun aruncă o piatră în apă şi zece înţelepţi nu o pot scoate”? Toată noaptea m-am gândit la el. Uite ce vreau să faci pentru mine. Vreau o piatră pe care, dacă o arunc în baltă, să iasă singură înapoi. Ce zici, cam pe când va fi gata?
-Majestate… rosti armurierul, cu capul plecat, după câteva clipe de cugetare adâncă. Mă tem că s-ar putea să nu reușesc niciodată să înfăptuiesc așa ceva. Pur și simplu depășește nivelul tehnologic al Evului Mediu, epoca în care trăim noi. Poate prin secolul 21…
-Ionică! țipă regele. Tu…ești nebun? Vrei să cunoști nivelul tehnologic al torturilor medievale? Sau al eșafodului? Hai, du-te! Ai o lună la dispoziție. Treizeci de zile începând de azi! Te tot plângi de parc-ai fi un copil!

Peste treizeci de zile, regele cu suita sa și câțiva ambasadori ai unor țări îndepărtate se aflau pe malul iazului din parcul palatului. Armurierul, îmbrăcat în haine de paradă, ținea în mână piatra minune. La un semn al regelui, o aruncă în apă.
După un minut de așteptare cumplită, piatra, acoperită de mâl și alge, țâșni din apa iazului, stropindu-l pe armurier din cap până în picioare și se rostogoli la picioarele acestuia. Toți izbucniră în aplauze, cu excepția regelui, care aprobă plictisit entuziasmul popular.
-E minunat acest meșteșugar, spuse ambasadorul Chinei. I-ar face cinste oricărui rege să-l aibă la curtea sa. Ce a putut să realizeze…
-Cine, Ionică? pufni regele, cu dispreț. Ideea a fost a mea! Viziunea mea. Proiectul meu. El e un simplu executant, un uvrier… M-aș fi ocupat personal de problemă, dar dispun de foarte puțin timp liber. Treburile regatului nu-mi dau pace… Ionică, da, e un slujbaș bun, dar trebuie să-l motivez din când în când.

The Scorpio Queen

October 29, 2019

Când s-a născut, la 29 octombrie 1875, cinci planete erau în semnul Scorpionului: Soarele, Luna, Mercur, Venus, Jupiter.

Princess Marie of Edinburgh, Regina Maria a României.

 

Princess_Marie_of_Edinburgh

(tablou de John Everett Millais, 1882; Wikimedia Commons)

Tinerețe…

October 29, 2019

De Valea Plângerii fugind,
o, Făt-Frumos, tu n-ai aflat
nici țara verdei Tinereți;
și iată-te încărunțind
pe-un drum zadarnic răsfirat
printre ostroave de scaieți.

Distanțe temporale

October 28, 2019

Cineva a murit acum doi ani – și mult pare de-atunci.
Pe altcineva, încă în viață, nu l-am văzut de cinci ani; și mi se pare că nu l-am văzut de vreo lună sau două.

Unii curăță mormintele de iarbă, ca să pară mereu proaspete. Alții, cei mai mulți, lasă iarba să crească.
E greu să-ți aduci aminte, la fel de greu cum e să uiți.

Numele

October 28, 2019

Nu se poate spune nimic despre ceva sau cineva care nu are nume. Desigur, acest nume poate să nu fie cel real, autentic; însă, chiar atunci când îl numim, vag ori tabuizant, ”acela” ori ”El”, tot îi dăm un nume înainte de a spune ceva despre purtătorul numelui. Și putem ascunde numele cuiva doar față de alții, nu față de noi înșine.

Dar numele spune și el ceva; nu e doar un subiect, conține și un predicat. O trăsătură definitorie, care ne permite să identificăm subiectul. Cea dintâi trăsătură, primul lucru însemnat aflat despre el.

Și, de multe ori, numele e tot ce rămâne în urma cuiva. Vârful aisbergului cufundat în neființă.

Pâinea nopții

October 25, 2019

Când eram copil, țin minte că oamenii săraci dintr-un sat pitit între dealuri se hrăneau cu o ciupercă ciudată. Se numea ”madă” și semăna cu un bulgăre de unt galben, mare cam cât o găletușă de 5 litri. Am mâncat și eu din ea; era sățioasă, dar gustul mai degrabă fad și pământos nu mi-a fost pe plac.
O mâncau crudă, de obicei când nu aveau altceva de mâncare. Unii o luau în traistă când mergeau la muncile câmpului; apoi, când se întorceau, o puneau într-un ”culcuș” de pămând reavăn. Se spunea că în acest culcuș mada crește la loc, rotunjindu-se într-o singură noapte cu tot atâta cât ai mâncat din ea într-o zi. Așadar, o hrană practic inepuzabilă.
N-am aflat niciodată de ce creștea atât de vârtos doar noaptea și nu ziua, ori de ce oamenii păstrau în gospodărie o singură ”madă”, nu mai multe. Nu știu nici cum se înmulțea această ciupercă, ori dacă se înmulțea cumva. Tot necunoscută mi-a rămas și proveniența ei: în natură nu exista, cel puțin nu în împrejurimile satului. Și totul în jurul ei era învăluit de tăcere. Străinii aflau rareori de această hrană la care și sătenii începeau să renunțe. Azi, în satul dintre dealuri, nu cred să mai existe o singură madă.

Molia

October 25, 2019

Biroul amicului meu Sherlock se învecinează -probabil nu tocmai întâmplător- cu un cabinet psihologic.
Acolo am văzut, lipită pe ușă, această minunată siglă:

colegiul psihologilor

Care ar fi interpretarea ei în cheie freudiană, să zicem, că tot sunt psihologi? Mie mi se pare că seamănă cu o banană intrând în ceva.

-Ai o minte bolnavă, declară Sherlock. Nu e nicio banană acolo. Este o molie.
-O molie? ”pă bune”?
-Da.

Monomania monoverbului…

October 22, 2019

tehnica docta

(imaginea: Ch. Chusseau-Flaviens, Wikimedia Commons)