Archive for December, 2018

Toate bune!

December 31, 2018

Când se naște încă treaz
și te pupă pe obraz,
Anul Nou deja te știe!
parte ai din bucurie.

 

 

Un An Nou cu toate cele bune pentru dragii cititori și nu numai pentru cei dragi.

 

Advertisements

Dorința

December 30, 2018

Când tulburi apa, nu poți să mai vezi prin ea. Când dorești, nu poți să îți vezi viitorul, nici să întregești risipirea trecutului.
Dorința se opune implacabilului; nu e oarbă: merge înainte cu ochii închiși, ca și când Zeii i-ar deschide cărări înaintea pașilor.

Dar dacă n-ar fi, nimic nu s-ar mai povesti.

 

Bătrânul

December 29, 2018

Mai e puțin – și în curând
trece și anul, om de rând
pășind pe drum cu demnitate,
cu capul sus și-adus de spate.
Bătrânul pare fără rost;
încă-l vedem, dar parc-a fost…
și, cu dispreț ori prețuire,
îi dăm un brânci în amintire.

Dentare

December 28, 2018

Zăpada se întinde
curată ca un dinte.
De când iarna veni,
dentiștii sunt la ski;
degeaba-i căutam,
și-au pus afiș în geam.

Iar după înserare
măseaua crunt mă doare…
cred că-i e dor de soare.

Pădurea

December 26, 2018

Dimineața priveam pădurea;
ploua și era frig.
”Azi nimeni nu va merge la pădure,
noroiul e prea mare,
bate un vânt rece
și norii sunt prea grei,
e-aproape întuneric…”,
așa cugetam, privind
pădurea de departe,
atât de tainică, atât de frumoasă,
ca orice colț înrămurat al lumii
în ziua de Crăciun.

Sculați, gazde…

December 24, 2018

”Sculați, gazde, nu durmiți,
Vremea e să vă treziți:
Casa să vi-o măturați,
flori de măr
Masa să vi-o încărcați,
flori de măr…”

 

Și dacă gazda n-a prea măturat prin casă, oare-s gândacii și păianjenii de vină?

Revedere

December 24, 2018

Pe strada de demult, atunci
zburau în ramuri guguștiuci,
azi… vremuri noi, cu alt temei;
și zboară-n stradă porumbei.

Sondaj de opinie despre perfecțiune

December 23, 2018

Într-o lume perfectă

1. nu ai dureri de cap

sau

2. durerile de cap sunt perfecte?

O trihotomie

December 22, 2018

În folclorul contemporan există o tendință -greșită, zic eu- de a explica întregul comportament omenesc prin frică versus iubire. Această explicație omite cel puțin o a treia componentă importantă, care este pusă în evidență în următorul text religios:

”Înfrânarea de la păcate de frica chinurilor nu este nici rodnică, nici spornică, și nu este cu putinţă ca sufletul să se elibereze de păcatele făcute cu gândul prin nimic altceva decât prin paza minții şi prin curăţia inimii, şi toate acestea se dobândesc prin rugăciunea lăuntrică. Şi chiar de îşi va săvârşi cine­va nevoinţele mântuitoare de suflet nu doar de teama muncilor iadului, ci din dorinţa de a moşteni împărăţia cerurilor, chiar şi aceste nevoinţe le numesc Sfinţii Pă­rinţi lucru de năimit. Ei zic că frica de munci este calea robului, iar dorinţa unei răsplătiri în împărăţie este calea năimitului (a slugii plătite). Dumnezeu însă voieşte ca noi să mergem către El pe calea fiilor, adică din dragoste şi din osârdie pentru El să ne purtăm cinstit şi să ne desfătăm cu unirea cea mântuitoare cu El, în suflet şi în ini­mă.”

(”Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus”, Ed. Sophia, 2002, după https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/infranarea-de-la-pacate-prin-rugaciunea-launtrica)

Există deci ”calea robului” (a fricii fundamentale), ”calea slugii plătite” și ”calea fiilor” (a iubirii).
Pe lângă frică și iubire, omul mai are ceea ce s-ar putea numi pe șleau ”lăcomie”. Dorința de agoniseală, spiritul întreprinzător, ori speculativ.
Tocmai această dimensiune hipertrofiată a omului contemporan, care caracterizează cel mai bine societatea de la o vreme încoace (de când s-a eliberat de fricile medievale) este omisă de ”teoreticienii” care vor să explice totul prin frică și iubire.

Jucătorii

December 19, 2018

Într-una din zilele trecute m-am dus să restitui d-lui Gafița o mașină de umplut cârnați. Era la clubul pensionarilor și m-a chemat chiar acolo, probabil pentru a o împrumuta altcuiva. Când am ajuns, era prins într-o partidă de șah, cu mulți spectatori în jur; și n-am îndrăznit să îl deranjez, mai ales că toți păstrau o tăcere respectuoasă. Am urmărit și eu mișcarea -probabil foarte inteligentă- a pieselor pe tablă, până când s-a întâmplat (ori mi s-a părut că se întâmplă) ceva straniu. Din albe și negre, pătratele tablei de șah au început să se coloreze intermitent. M-am uitat și în jurul meu; culorile erau neschimbate, iar oamenii urmăreau cu aceeași atenție partida. Când am privit din nou tabla de șah, în locul ei apăruse holograma unui fel de cub -sau teseract?- în care pâlpâiau luminițe, aprinse probabil de privirile celor doi jucători concentrați.
Pe măsură ce partida avansa, pâlpâirile deveneau din ce în ce mai dese și haotice. Atunci a început să se audă și un fel de muzică în care erau cumva dispuse spațial o multitudine de melodii, întretăiate uneori în noduri care păreau să aibă legătură cu jocul. Deodată, d-l Gafița se ridică brusc de pe scaun și începu să danseze, urmat aproape imediat de celălat jucător. Era un dans ciudat, foarte alert, în care elemente tradiționale românești se amestecau cu figuri de disco din anii 70 și, din când în când, kazaciok. Nu-mi venea să cred că doi pensionari sunt în stare de asemenea performanță. Spectatorii vociferau, transportați în atmosferă.
-Hai, Vasile! strigă unul, încurajându-l pe d-l Gafița.
”Hai, Vasile!”, m-am pomenit că strig și eu, uitând de formulele de respect formal.

Spre bucuria noastră, d-l Gafița a câștigat. Adversarul s-a oprit din dans, clătinându-se, iar apoi s-a așezat obosit pe un scaun. D-l Gafița s-a îndreptat spre el și și-au strâns călduros mâinile.
-Salut, Adriane! îmi zise d-l Gafița, gâfâind, transpirat din cap până-n picioare.
Apoi se întoarse din nou spre celălalt, tușind și arătând spre plasa pe care o țineam în mână:
-Uite, Ionele, mașina de cârnați de care-ți ziceam. Poți să o ții până după sărbători.