Pe 31 Decembrie obișnuiam, mai demult, să mă duc la biserică și să aprind o lumânare pentru anul care va veni. Întâia oară când m-am dus, m-a uimit numărul mare de oameni care făceau același lucru. Și fiecare din ei era, ca și mine, singur.
Ducând cu sine o speranță -poate necunoscută altora, poate neînțeleasă- pe care să o lase într-o lumânare firavă.
La începutul anului 1990, în orașul meu au sosit mai multe mașini încărcate cu pachete de ”ajutoare” din Europa occidentală. Mai mult decât conservele din pachet m-au uimit atunci șoferii de tir îmbrăcați corect, aproape elegant, respectuoși și educați. În plus, știau să cânte la pian piese clasice. Nu prea semănau cu șoferii noștri. O dată cu aerul de libertate respiram atunci încrederea că asta e direcția în care ne îndreptăm.
Se pare că m-am înșelat drastic. Nu-mi vine să comentez acest subiect. Poate că progresul e o iluzie; există doar perioade de elan colectiv care lasă în urmă ”un zid părăsit / și neisprăvit”, ca în legenda Mănăstirii Argeșului. În țara noastră, în care de-a lungul istoriei nu prea rămâne piatră pe piatră, nu-ți prea vine să îngropi nicio jertfă în ziduri.
Afirmațiile fără subiect au prioritate față de cele cu subiect. Atâta ordine și grijă savantă menită protejării dezordinii; în penumbră totul e atent lustruit, până la ultimul fir de praf.
Și nu pot să nu-mi aduc aminte zbaterea unei găini fără cap.
Măi Bujorel. Tu știi ce o să-ți facem noi când o să fii mare? O să-ți facem tot ce ne faci tu acum. Îți aruncăm pe jos hainele și când le pui la loc le aruncăm iar. Îți scoatem cărțile din bibliotecă și ne jucăm de-a trenul cu ele. Îți scormonim prin sertare și prin toate lucrurile. Da, da! Când te uiți pe net venim pâș-pâș în spatele tău și ne uităm și noi. Îți cerem să ne arăți desene animate cu Mașa și Ursul. Ne aruncăm toate lucrurile prin camera noastră și seara te chemăm să le strângi.
Bujorel privea cu ochii mari, nedumeriți, când la unul, când la celălalt. Ce să mai înțeleagă băiatul?
Dacă și-o fi făcut griji, au trecut. A venit Moșul, noaptea, pe la 4. A parcat sania cu reni în fața blocului, că pe balcon nu prea e loc și a lăsat sub brad o grămadă de chestii.
Afară, în gara aproape pustie și decorată cu beculețe se aud colinde. E aproape vesel. Colindele răsună însă din radioul unui cerșetor murdar. Nu ”foarte murdar” (mirosul de om e dintre cele mai urâte). E doar murdărie fizică. Probabil că n-aș putea să recunosc un înger. Nu-mi cere bani. Îi dau cinci lei. Crăciunul. În plus, îl voi transforma în personaj; îi sunt oarecum dator. Bântui pe peron. Mă simt foarte inadaptat; inadaptat chiar și la propria mea lume interioară.
Într-o dimineață de sâmbătă ne-am băut cafeaua, am mâncat câte un sandviș cu șuncă și apoi ne-am dus la grădina zoologică.
Ne-am oprit o vreme la țarcul unei căprioare; a stat minute în șir privindu-ne atent, de la distanță.
-Îi e frică de noi, a spus soția mea, cu părere de rău. Mirosim a carne, ca lupii.
-Există un drum anume în jurul lumii, zise călătorul.
Puțini îl știu și nimeni nu vorbește despre el.
N-ai să-l găsești în cărțile de geografie.
E un drum pe care nu te întâlnești cu nimeni
și aproape cu nimic.
Un drum drept și lung între doi pereți.
În trei ani n-am dat de niciun om
și nici măcar o pasăre.
Era să înnebunesc.
Când am ajuns la capăt, cercul s-a închis.
M-am închircit și m-am zbătut pe asfalt
până am rămas nemișcat ca un pește.
A trecut răceala -sau ce-o fi fost-, iar Bujorel a făcut baie. La sfârșit, s-a ridicat în picioare în vănița de plastic.
-Acum sînt curat ca un rechin, a declarat el, mulțumit de situație.
asculți doar glasul negru al valurilor;
nisipul e-nghețat când soarele nou se ridică
din apele mării străine.
o clipă timpul te-a legat de țărm,
ca un exil de-o veșnicie.
și soarele nou se ridică.
