Pluralitatea conştiinţei este datorată Timpului.

Această datorie va fi plătită cândva; un anume timp (o parte de sine stătătoare a Timpului, pe care o numesc durată; un “copil al Timpului”, fiind el însuşi timp, dar întru părintele său) a dat naştere comuniunii de conştiinţă numită “noi”. Dar durata trece, luând cu ea acest “noi”.

Trecerea timpului e o desfacere şi refacere a pluralităţii conştiinţei.

Iar “eu” este o ficţiune a noastră , un singular care ar asigura continuitatea cu trecutele pluraluri.