O legendă despre rădăcini şi ramuri

E o luptă continuă între rădăcini şi solul pe care îl absorb şi în care se dizolvă.

Dintru început, rădăcinile vor să ajungă spre miezul Pământului. Când nu se mai pot întinde şi dau înapoi, pământul începe să le înghită – iar ele încep să se hrănească atunci din propria moarte, până dispar cu totul.

Când o rădăcină va ajunge însă în miezul Pământului, acelui arbore nu-i va mai rămâne în cele din urmă nimic de sorbit – şi se va transforma într-un ne-mai-văzut fluture al astrelor, în care fiecare ramură va deveni aripă şi rădăcinile se vor retrage întru sine.

Iar undeva e scris că Pământul singur şi-a născut demult, înainte de orice luptă, seminţele şi arborii.

Iluzii şi zmeie

Unele iluzii sunt impasibile şi nemişcătoare în Univers, semn că sunt doar proiecţia unei imagini; şi în nemişcarea lor le luăm drept realităţi sigure.

Alte iluzii se desfac în bătaia vântului, inconsistente, dar compuse din fapte pe care un simţ comun le vrea dispuse altfel, adică într-un echilibru stabil. Aceste iluzii ar putea ajunge până la Cer, dacă le-am lăsa să zboare. Sunt iluzii- zmeie, pe care marele Suflu le ridică în tării. Sunt făcute să zboare sau să se desfacă în fapte plate.

Ca să nu le desfacem şi să nu le pierdem, trebuie să ne legăm cu un fir de zborul lor. Şi să prelugim firul la nesfârşit – e o prelungire a fiinţei noastre. Cândva aceste zmeie ne vor sălta în tării.

A privi spre Îngeri

În seara de azi încă se mai pot vedea Îngerii.
Cerurile sunt deschise, se spune în popor, în zilele dintre Crăciun şi Bobotează, apoi se închid privirilor până la Crăciunul următor.
Eu încă nu i-am văzut, dar – ce-i drept- nici nu am privit.

…

                Danaistros

 
Pe-nconjuratul mal de miazănoapte, ascuns

la marginea marginii ţării de oase

ajuns-am să văd plutindul luminii.

 

Revărsată e Marea în fluviu

şi apele şterg ţărmul zăpezilor.

 

Se desprind şi plutesc, voioase, culorile-

-vorbe în ape-

şi doar în curgere

ceva se clatină încet,

nedesluşit ca un fir de umbră.