Archive for March, 2015

Gustul

March 31, 2015

În orice gust e un contrar, un contrast, o dramă; dar cine vrea să muște din puritatea fadă, cea din care nu curge sânge, nici sevă? Cine poate mânca fără să descompună?

Prier

March 29, 2015

Din alt tărâm pâlpâie peste pământ
umbra florilor noaptea.
Ce înfiorare străină
te oprește din drum; ce val
de astre îndepărtate
tăcând sălbatic în unda lunii.

Și n-ai decât
să calci mai departe prin colb, rănit de lumină
în noaptea neagră ca vinul.

Indelebil

March 26, 2015

Și totuși plutește
osul de pește

Basme

March 25, 2015

Basmele există, probabil, de când e omul om. Deși multe din ele nu s-au schimbat prea mult de mii de ani, totuși e o mare diferență între felul în care erau spuse în vechime și felul de acum. Pe vremuri părinții credeau exact ca și copiii în lumile fantastice ale poveștilor. Le povesteau copiilor întâmplări fabuloase, nu neapărat reale, dar plauzibile; așa cum faptele prezentate într-un roman contemporan ori într-un film sunt de multe ori plauzibile, asemenea știrilor cotidiene.
Azi nu poate fi vorba de așa ceva. Oamenii nu mai cred în basme; dar, dacă le-ar povesti copiilor doar întâmplări posibile în lumile în care cred cetățenii cu drept de vot, le-ar oferi o lume cumplit de săracă și aproape lipsită de speranță. Iar părinții, oricât ar fi de săraci, le oferă de obicei copiilor mici măcar iluzia unei prosperități.

Gramatică

March 24, 2015

Eram atent doar la gramatică
și înțelesul exact al cuvintelor;
singurul consens pe care poți să îl ai
e cu ele.

Atât de dureros ai privit atunci, prietene,
că am tăcut amândoi. Știi bine că tăcerea, oricât de adâncă,
e prea puțin. Așa ne-am despărțit în amurg, cu praf de cărămidă pe mâini,
de la ruina turnului Babel.

Și mergem mai departe, neîmpăcați, bucuroși
uneori de cerul senin;
c-așa e viața
de larvă.

Neștire

March 19, 2015

Se împrimăvărează tăcerea;
pământul nu știe încă
unde-i sunt mugurii și
râma care mușcă.
E mult până la prima
îndoire umilă spre mai adânc și-apoi
toate rănile se deschid ca ochii.
Viermele nou înghite
putregaiul reavăn în inele.

Băiatul care putea să plutească

March 13, 2015

Țin minte o întâmplare stranie petrecută prin anii 80. Pe la sfârșit de săptămână mama obișnuia să mă poarte cu ea prin oraș, unde avea diverse treburi. Odată am fost într-o scurtă vizită la o colegă de-a ei; unica vizită la care am fost prezent și eu. Au intrat în bucătărie, la o cafea și o țigară, iar pe mine m-au condus în camera fiului gazdei, un băiat ceva mai mic ca mine și ”un pic mai tăcut”, după cum mi l-a recomandat maică-sa. Îl chema Alin.
Nimic deosebit până aici; doar că Alin plutea în mijlocul camerei, în apropierea tavanului, dând ușor din mâini și din picioare, ca și când ar fi înotat pe spate. Apoi a coborât lin, nu fără efort, încetinindu-și căderea prin mișcări rapide. De câte ori îmi aduc aminte de asta, mi se pare o glumă, ceva naiv și de necrezut, ca o scamatorie. Atunci, însă, mi se părea foarte natural. Nici n-aș fi zis că nu se poate. Așa că am încercat și eu. După îndelungi eforturi, am reușit să mă înalț vreo jumătate de metru, apoi am căzut. -Vezi că poți?, a zis Alin. Trebuie să mai încerci. Seamănă un pic cu înotul, dar aerul nu e ca apa.
Din spusele lui, în jurul tău se formează un fel de valuri care au o singură față; în acea față trebuie să împingi și ea te va propulsa ușor în sus, ca o pernă elastică, dispărând la atingere. Trebuie să simți fața valului, pentru că privit de dedesubt sau chiar ușor oblic, el nici nu există.
Așa cum mă avertizase mama lui, Alin era destul de tăcut. Nici eu nu vorbeam prea mult. Când ne-am despărțit eram complet fascinat de descoperire; mă gândeam să repet mișcările de îndată ce ajung acasă.
-Știi că pot să plutesc în aer? am întrebat-o pe mama.
-Unii oameni pot, dar e greu, a răspuns ea.
Acasă am încercat să mă înalț în aer, dar n-am mai reușit nici măcar mișcarea care m-a ridicat de la podea o jumătate de metru. Nu mai simțeam ”fața valului” de care vorbea Alin, nu am mai simțit-o niciodată. Poate că acele valuri nu existau decât în jurul lui, în apartamentul acela mic și prea călduros de la ultimul etaj. Pe Alin nu l-am mai revăzut niciodată, iar întreaga întâmplarea pare atât de copilăresc neverosimilă încât am început să nu o mai cred. Dar mi-o aduc aminte.

Versul

March 11, 2015

La capătul fiecărui
vers te oprești
și-aștepți încă unul ce răsare
aproape din același loc.

De parcă răsăritul
s-ar lega nemijlocit de apus
ca în nopțile verii polare.

Ferestrele se închid

March 10, 2015

Eminescu e desuet, iar Caragiale actual și reiterat. Pe vremuri Alecsandri era poetul laureat al nației; când eram în clasa a 9-a mi s-a spus că partea ”cea mai rezistentă” din opera lui e proza. Nu știu cât de mult îi plac cititorului de azi versurile lui Virgiliu sau Ovidiu, dar foarte probabil l-ar delecta Satyriconul lui Petronius (tot de actualitate, zic eu). E foarte greu să simți poezia Iliadei sau Odiseei; în schimb e ușor pentru oricine să înțeleagă fabulele lui Esop, de actualitate și ele.

Pare că poezia, departe de a rămâne fixată în vreo conștiință eternă a umanității, e cel mai repede uitată. Frumusețea ei rămâne, dar nu va mai fi niciodată înțeleasă, trăită așa cum a fost în epoca în care s-a născut. Aluviunile timpului se depun peste ea și îi ascund armonia. E ca o fereastră pe care o putem șterge de praf (lumina continuă să treacă, mai mult sau mai puțin, prin ea), dar nu o vom mai putea deschide niciodată. Trist și ciudat pentru ceva menit să treacă dincolo de timp.

Orice poem e o victorie asupra timpului; se înscrie în eternitate, dar nu și în timp. Noi, în timp, orăcăim mai departe și ne rostogolim optimist; undeva la vale, firește. Unii din noi mai scriu uneori, în acele clipe de grație care rup trama epocii, și poezii; acestea nu seamănă nici cu cele de ieri, nici cu cele de mâine. Cititorul de azi le va înțelege, poate; celui de mâine i se va părea că le înțelege; iar cel de poimâine care le va acorda atenție se va apleca peste rândurile lor cu emoția unui arheolog.

Oameni și bărbați

March 8, 2015

Demult, în programa școlară la limba engleză era inclusă o povestire pe care am citit-o doar în română. Era vorba despre doi bărbați; un om care nu era încă bărbat și un bărbat care nu era încă om. Cel dintâi a devenit bărbat cu adevărat; abia atunci soția lui a început să-l iubească și, din greșeală, l-a ucis. Așa am văzut atunci povestea; criticii literari au avut o părere ușor diferită și mai aprofundată.