Archive for March, 2010

Confuzii şi ţeseri

March 29, 2010

Adevărul nu are nimic stringent.

În starea de îndoială şi confuzie, singura siguranţă sau exactitate accesibilă e cea a nonsensului. Din libertatea confuziei cădem în nonsensuri care ne condiţionează.

*

Nu ne putem îndoi şi nu putem confunda de două ori, pentru că am accepta identitatea obiectului îndoielii sau confuziei.

Prin urmare, îndoiala sau confuzia nu-şi supravieţuiesc prin sine.

*

Scrisul se naşte, poate, dintr-o confuzie pe care o escaladează spiral, ca o ţesere de pânză. E singurul mod de a face confuzia să treneze, curbând-o mereu în afara direcţiei ei. Un drum spiral, în care pasul înainte ar însemna căderea în nonsens.

O pânză fragmentară, neîmplinită, fie că e născută din ţeserea senină a Atenei sau cea tragică a Arachnei.

Scrisul perfect, împlinit ar însemna rămânerea în neîmplinire. În cele din urmă, o mână Divină îl va frânge.

Advertisements

Perpetuări vegetale

March 23, 2010

Animalul caută ipostaze în care să existe; planta e o sumă de ipostaze căutând entitatea pe care o reflectă.

Animalul tinde să treacă dincolo de sine. Planta tinde să treacă dincoace de sine.

Dacă omul e şi un reprezentant al regnului animal, mă întreb care este corespondentul lui vegetal, planta-om, care e mai mult decât plantă.

***

În lumile vegetale formele nasc forme. Clipele sunt naşteri, fluxul timpului e o percepţie a diseminărilor.

Auctoriale

March 18, 2010

( Discuţia a început undeva )

Problema e când scrii ca să uiţi; când crezi că flacăra lumânării şi-a împlinit menirea dacă s-a reflectat o dată în oglinzi; de parcă oglinzilor le-ar reveni datoria supravieţuirii luminii, iar lumânarea se poate stinge.

*

(Scrisul despre)

Orice scris îşi are un obiect, adică o limită dincolo de care nu trece şi la care, prin urmare, se referă. Totul e luminos până la acel obiect opac. Iar lumina cea mai intensă e chiar acolo, la graniţa opacităţii.

*

(Despre scris )

Scrisul nostru ne priveşte; noi, însă, putem să îl privim din vreun “meta”?  Sau e ca şi când am încerca să ieşim de sub o umbrelă pe care noi înşine o ţinem deasupra capului ?

Scrisul nostru e o reflectare a propriului crez şi a ceea ce nu ştim deocamdată că suntem noi înşine.

Din cauza acestui “noi înşine” conţinut în scris, ne putem doar reîntâlni cu scrisul; nu îl putem încadra. Putem, evident, sesiza fenomene colaterale lui – care cad sub incidenţa conformărilor/criticilor de tot felul ( ne putem face şi autocritica literară, activitate necesară unui scriitor serios ).

*

( ? )

Inspiraţia e o stare naturală implicită. Dacă nu am fi cacofonici, am fi cu toţii poeţi. Într-o măsură mai mică sau mai mare, dar indiscutabil în starea poetică.

Evadări

March 16, 2010

Visul multor copii a fost şi al meu: acela de a descoperi “o altă dimensiune” a spaţiului şi eventual de a evada în ea spre altă lume.  🙂

E  imposibil ca un obiect din spaţiul nostru fizic să aibă mai puţin de trei dimensiuni. Linia desenată pe hârtie are lăţime, dar are şi grosime. Nu există puncte, nu există linii, nici plane; dar se pare că spaţiul există în percepţia concretă, chiar fără a-l idealiza.

Aşa încât ne putem aştepta ca toate obiectele fizice să se extindă în toate dimensiunile lumii fizice.

O minge închisă într-o cameră ermetică ar putea “evada” din cameră prin a patra dimensiune. Dar mingea, având deja alte dimensiuni, nu se poate spune că e complet cuprinsă/închisă în cameră.

Eu cred că toate entităţile fizice au proprietatea de a nu putea fi cuprinse spaţial una în cealaltă (ci doar o proiecţie a uneia într-o proiecţie a alteia ). O transpunere în fizic a libertăţii lui Unu.

March 13, 2010

Dacă fixez cu privirea un loc anume aflat la înălţime – pe acoperişul unui bloc, o ramură a unui copac, o antenă – nu peste multă vreme va veni o cioară care se va aşeza exact acolo.

Am repetat de multe ori experienţa asta. Păsările descoperă uşor orice instituire a stabilităţii.

*

Pe alocuri, în ocean, apele sunt tulburi de la fumarolele subacvatice. Scoarţa îşi împinge munţii în sus. Mă întreb cum zboară acum păsările în Chile; ţara întinsă dincolo de Anzi, ca o faţă secretă a lumii.

Fiecare om se mişcă tot mai greu într-o lume suprapopulată de el însuşi şi fantomele lui.

*

Am cumpărat ieri un peşte congelat. Dincolo de folia de plastic, părea viu şi se etala aproape spectacular. Un băiat l-a privit îndelung, fascinat, cu privirea pescarului, dar şi a copilului.

Se citea şi o nelămurire adâncă pe chipul băiatului; ca şi când ar fi vrut să pună o întrebare, dar nu a găsit pe nimeni care ar fi putut să o audă.

Ochi de lynx

March 12, 2010

“Când cade o frunză în codru, râsul o vede, cerbul o aude, ursul o miroase.”

***

Avem o vedere tulburată de lăcomia de a privi nu doar dinăuntru în afară, ci şi din afară spre înăuntru sau afară, de parcă am vrea să posedăm şi să locuim şi spaţiul exterior ori lumea oglinzilor.

E o impostură şi o ştim. Privindu-ne din perspectiva exteriorului, pretindem ceva impropriu şi ulterior cedăm influenţelor alterităţii care reuşeşte să ne convingă că vede mai bine decât noi din punctul de vedere situat în afara noastră. Dintr-o falsitate nu se poate aluneca însă decât într-o falsitate şi mai mare.

Când vom privi simplu doar dinăuntrul nostru, vom avea ochi de lynx în pădurea creşterilor ramificate ale fiinţei temporale.

Iar în oceanul perpetuu vom avea ochiul inert al balenei care priveşte dincolo de ape.

Primăveri

March 10, 2010

Natura organică, lumea ierburilor şi a jivinelor mi s-a părut dintotdeauna fascinantă, inextricabilă şi nouă. Un tărâm vast ca un cosmos, în care păşesc cu sfială; lumină neobişnuită, prea tare pentru ochii mei obişnuiţi cu regnul mineral.

O lume deschisă, în care, odată intrat, îţi  schimbi culorile sufletului. Un continent nou, pe care poţi să-l explorezi sau în care poţi să locuieşti, devenind primul om de acolo.

*

Iarba primăverii şi zborurile cresc doar pe tărâmul libertăţii. Iar libertatea dinăuntru creşte uneori şi afară; când vin primăverile.

Convenţii şi crezuri

March 9, 2010

O anume convenţie fundamentală ( până acum nu i-am găsit alt nume ) stabileşte drepturile pe care realitatea le are în spaţiul (proteic şi ficţional) al propriei noastre lumi.

Invers, crezul reprezintă drepturile pe care considerăm că le are lumea noastră în spaţiul realităţii. Orice faptă se bazează pe un crez, pe care îl afirmă implicit.

Ca să putem afirma explicit un crez, ar trebui ca el să rămână acelaşi de la o faptă la alta, ceea ce se întâmplă rareori. E greu să ştim ce ni se cuvine de fapt din realitate.

Un sistem filosofic este – cel puţin de obicei – o “convenţie fundamentală”, nu un crez. În lumea pe care o plăsmuim noi înşine putem ţine mereu realitatea la distanţa pe care o dorim.

Uneori, “convenţia fundamentală” – poate sub forma sistemului filosofic- este afirmată în calitate de crez. În acest caz se presupune că din drepturile acordate realităţii ( convenţia ) reies implicit drepturile asumate faţă de realitate ( crezul ) , ca şi când acestea două ar fi într-un perfect acord constant, de echitate.

Poate că orice sistem filosofic a fost cândva un crez de o clipă. Rămâne convenţia – extinsă pe mai multe planuri, laborios, de multe ori într-o viaţă de om – şi amintirea acelei clipe.

Cartea închisă

March 5, 2010

Am citit cândva o carte ciudată. Aş fi caracterizat-o drept “bună, dar nu foarte bună”.

De fapt, nu ştiu dacă ar fi putut să fie mai bună, sau dacă avea rost să fie mai bună; ca şi când un sculptor ar fi primit un bloc de stâncă rău conformat şi sfărâmicios, din care a scos, cu migală şi meşteşug, tot ce s-a putut scoate fără a pierde vremea la infinit.

Cartea asta avea ceva apăsător, care nu se risipea decât atunci când o deschideam şi citeam din ea. Citeam greu, deşi gândeam şi zăboveam mult mai puţin ca la altele; am încercat chiar să citesc mai repede, să perseverez în a citi, fără să reuşesc să grăbesc deloc ritmul. Lumea cărţii îmi era familiară, dar văzută ca printr-o ceaţă fină. Când, cu o oarecare oboseală, închideam cartea, abia atunci îi simţeam apăsarea; ca şi când, o dată cu cartea, închideam peste mine cleştii unui rac. Şi cleştii aceştia se deschideau, cu destulă amabilitate, doar când mă apucam din nou de citit.

Într-o noapte, am citit până în pragul somnului; şi, închisă, cartea a devenit insuportabilă.

Atunci mi-am dat seama că în textul ei s-a ascuns ceva nemărturisit, ceva pe care autorul l-a ignorat ori l-a ascuns. În timp ce scria, poate, a trăit şi cu un altceva pe suflet. Iar acest altceva a rămas lipit de sensul cuvintelor cărţii; sensul se lipeşte de sens, fără să vrei.

Începeam să visez, fără a fi adormit încă. Şi în vis nu vedeam altceva decât cartea. Creştea, rotindu-se uşor şi devenise un gigantic paralelipiped metalic, negru. Mă apăsa greutatea ei, îi simţeam apăsarea pe sol. Şi, deodată, am simţit că înăuntrul ei cartea potenţează gravitaţia, ca şi când ar intra într-o rezonanţă ascunsă cu miezul Pământului. Pământul o atrăgea mai mult decât pe oricare alt obiect.

Şi paralelipipedul negru a crescut până eu, cel care îl priveam de deasupra am pierdut legătura cu mine, cel care îl priveam de dedesubt.

Atunci m-am ridicat din pat şi, parcă, am băut o cafea decofeinizată şi am adormit, impunându-mi calm, normalitate şi platitudine.

Până la acel vis n-am ştiut distincţia dintre cele două euri.