Archive for January, 2011

Despre expresia poetică

January 31, 2011

Comunicarea de la X către Y implică un acord asupra unor premise. X poate fi sigur de existenţa acordului dacă aceste premise sunt deductibile din ceea ce a spus deja Y. Dar deductibilitatea acestor premise din sistemul lui Y nu este o condiţie necesară a acordului.

Expresia verbală, în majoritatea cazurilor, are loc ca şi când premisele comunicării – faptele comune de la care plecăm-  ar fi deductibile din interiorul limbajului, din ceea ce s-a spus deja ori s-ar fi putut spune; excepţia o constituie expresia poetică.

Pentru a fi înţeles, un poem are nevoie de un acord din partea cititorului; acest acord este propus – premisele lui nefiind contradictorii cu sistemul căruia vor să i se adauge, însă nefiind deduse din acesta din urmă. Poemul poate fi ignorat, însă nu poate fi contrazis.

***

Sintactic, se poate obţine uşor orice enunţ posibil; sensul însă se naşte doar din sens.

Care ar fi diferenţa, de exemplu, între o poezie scrisă de un poet şi o poezie generată mecanic ( de un calculator ) ? Întâmplător, forma lor ar putea coincide întru totul.

Similar poate, natura produce tablouri comparabile, ori mai frumoase decât cele mai frumoase opere de artă.

Din privitor , omul a devenit pictor. A învăţat să reproducă pentru sine apariţiile altădată întâmplătoare ale frumosului, în timp ce natura continuă să producă aleator privelişti frumoase.

Faptul că natura poate să producă întâmplător şi sintaxa unei poezii n-ar trebui să ne mire.

Când atribuim un sens unei combinaţii aleatoare de cuvinte , acest sens se naşte din sensurile gândirii noastre. Rădăcinile lui merg departe, înapoi în timp, la trăirile prime, care nu ne-au fost comunicate, dar despre care nu putem spune că “ne aparţin”.

Aceste trăiri prime sunt, îndrăznesc să o spun, aceleaşi pentru orice om, iar parte din ele pentru orice vietate;  fiecare din noi, însă, le creşte în felul său.

Când poezia e scrisă de cineva , iar noi o înţelegem, există o analogie între sensul atribuit de noi şi sensul creat de poet. Această analogie – garanţia înţelegerii , deci a comunicării – este dată de reflectarea comună a celor două sensuri în trăirile prime, care sunt astfel resuscitate. Sensul reconstruit de cititor- prin mijloacele proprii lui-  este pentru trăirile prime la fel cum este sensul poeziei.

Poemul aduce mai întâi o nelinişte: sunt trăiri prime trezite la viaţă, dar care nu-şi găsesc încă o continuare evolutivă în propria noastră sferă de sens; această continuare este sensul găsit de noi, născut din sfera noastră. Înţelegerea, găsirea sensului, este liniştea adusă de poem. Puterea de înţelegere este însă limitată; nu putem trăi cu neliniştea şi atunci procedăm la falsificarea sensului, la înşelarea trăirilor prime.

Un sens falsificat este supus uitării. Liniştea unui poem este însă o neuitare.

 

Singurătate

January 29, 2011

În anul 2003 a murit la vârsta de 25 de ani, ucisă de un urs polar, Vasilina Alpaun, ultimul locuitor al insulei Vranghel. Locuitorii satului Uşakovskoie fuseseră strămutaţi pe continent în 1997; femeia a ales să se întoarcă la casa ei de pe insulă.

Ce anume a determinat-o pe o femeie de 20 de ani să stea singură pe o insulă arctică îmi e necunoscut; şi, dealtfel, poate scăpa raţiunii majorităţii oamenilor de azi.

Ştim însă că s-a întors acasă.

*

Poate că a trăi pe pământ e mai important decât a trăi printre oameni.

Iar a părăsi un loc care poate fi locuit, unde găseşti cele necesare traiului, doar pentru a trăi printre oameni poate părea nefiresc. Şi probabil că este nefiresc pentru orice om; care – se ştie – se naşte singur şi moare singur.

 

Un vis cu Yeti

January 14, 2011

Cred că aţipisem în timp ce vorbeam cu cineva ( se mai întâmplă ). A fost, din câte mi-aduc aminte, singura dată când m-am visat în Himalaya.

Mergeam prin ceaţă, spre un loc mai sigur, împreună cu un nepalez cu părul lung. După câteva rătăciri şi aventuri, când calea părea să se deschidă, pe un perete vertical a început să coboare spre noi Yeti. Părea că încercasem să bâjbâim pe ascuns drumul, ferindu-ne, până la această implacabilă întâlnire.

Cobora liniştit, fără grabă, însă şi fără nicio lene, ca să ne mănânce. Părea mai degrabă suplu şi îngust în umeri, cu trunchiul scurt şi membrele lungi, ceva mai sur şi mai gălbui decât zăpada.

Disperaţi, ne-am uitat prin saci să încropim vreun fel de armă. Nepalezul s-a lămurit repede că nu avem ce face. Atunci a început să cânte, întors spre Yeti. Cânta parcă din tot sufletul şi din tot trupul; ştia că va fi cel dintâi ucis şi mâncat, ştiam şi eu asta. Ochii îi erau în lacrimi, iar cântecul, răsunând între pereţii de stâncă, emana un calm care risipea orice părere de rău.

În tot acest timp căutasem disperat să găsesc vreo armă, cu un sentiment de zădărnicie surdă. Grăbit peste poate, dar uimit de cântec; şi năucit de ideea că pot, atât de simplu, să rămân fără nicio ascundere sau apărare şi să fiu mâncat undeva în munţi.

Mongoli

January 12, 2011

Se spune că Genghis-Han şi-ar fi întrebat un tovarăş care este cea mai mare plăcere a vieţii. Acesta i-a răspuns că vânătoarea cu şoimi. Iar Genghis i-ar fi spus: “Te înşeli. Cea mai mare desfătare a omului e să-şi vâneze şi învingă duşmanul, să pună mâna pe tot ce are şi să dispună de trupurile femeilor sale.”

Istoria, ca de obicei, a reţinut numele lui Genghis-Han.

Dar adevăratul mongol era celălalt, cel pentru care cea mai mare plăcere a vieţii era vânătoarea cu şoimi.

Oameni de zăpadă

January 11, 2011

Dincolo de cenuşile zilei, căutam cândva oameni de zăpadă.

Ţin minte unul făcut de copiii dintr-un bloc de la marginea oraşului; căzuse o zăpadă subţire, pe care au cules-o cu grijă, fir cu fir şi bulgăr cu bulgăr. Când l-au terminat, ţâncii s-au strâns serioşi în jurul lui. “Ăsta ţiiiine până la primăvară !” – a spus, ca un gospodar de ispravă, un băiat de sub căciula cu ciucur.

Am văzut un om de zăpadă chiar în pădure. Îl mai privea, uimită, o veveriţă- şi poate şi alţi ochi ai pădurii. Acesta, înalt şi voinic, părea că a venit de undeva şi stă acolo, între marii stejari, doar pentru un popas binemeritat.

Într-o iarnă, am făcut un mic om de zăpadă din fulgii căzuţi pe balcon. Când vremea s-a făcut mai caldă, l-am mutat în congelatorul frigiderului; cu timpul am uitat de el şi, într-o zi de primăvară, ai mei l-au pus pe calea dezgheţului.

Dintotdeauna mi s-a părut că sărbătorile iernii vin şi trec prea repede. În urma lui Moş Crăciun mai rămânea cu mine, până la zorii primăverii, doar Omul de Zăpadă.

Nu l-am urmărit niciodată topindu-se; mi-era destul să ştiu că, ceea ce pentru mine e frig, pentru Omul de Zăpadă e viaţă. Iar fiinţele frigului şi cele ale căldurii se pot întâlni doar pentru o scurtă vreme, în care bucuria întâlnirii e mai mare decât incomoditatea de a fi un pui de om în ger sau un om de zăpadă într-o lume care se îndreaptă spre vară.