Archive for November, 2018

Țara

November 30, 2018

Țara nu-i doar aici,
ea stă într-un trunchi de copac;
la marginea lumii, spre vis,
el crește în cerul deschis.

La marginea lumii, voinici
din țara întreagă aflară
că miezul și marginea lumii
rămân totdeauna în țară.

Advertisements

Ariciul dintre blocuri

November 30, 2018

Când ploaia a îngenat,
crezui că s-a terminat
vremea rea; oi fi isteț,
dar acu veni îngheț.
Pe străzile cu lumini
au sosit oameni străini
și miroase-a fum fierbinte
de cârnați și de plăcinte.
Dar degeaba e; și-mi vine
să mă-ntorc în cuib la mine;
de-i bogat sau de-i sărac,
cu el iarna mă împac;
și zac ghem în frunze-uscate:
decât frig, mai bine noapte.

Răsuflarea

November 29, 2018

Într-o vineri seara, Eduard Sima rămăsese singur la birou și probabil pe întreg culoarul clădirii. Calculatorul rula un proces care părea interminabil, deși se scurseseră doar vreo cinci minute. Era liniște; și, în această liniște, lui Eduard Sima i se păru că aude pe culoar apropierea tăcută, dar deloc discretă a unei ființe. Era cineva -sau ceva- greu, pășind apăsat ca pe niște perne enorme, ștergând pereții cu corpul voluminos. Acest ceva se opri o vreme răsuflând în ușa biroului, iar răsuflarea părea că apasă întreg cadrul ușii; apoi trecu, parcă nemulțumit, mai departe.
Eduard Sima rămase cu privirea pironită spre ușă. Ce era dincolo de ea nu părea omenesc; și nu doar datorită ciudățeniei sunetelor. Părea un animal, o fiară. Din prezența lui răzbătea parcă o anume încrâncenare bestială, ceva respingând orice formă de dialog ca pe un nonsens. Probabil că ar fi privit un om doar ca pe o bucată de carne cu oase. La acest gând, Eduard Sima își reveni un pic și formă numărul paznicului.
-Domnu’ Păvăloae? Sunt eu, Sima, de la etajul trei. E cineva pe coridor. Sau ceva, nu știu.
-O să trec să mă uit, zise paznicul. Pe camere nu s-a văzut nimic, să știți.

Peste vreo câteva minute pașii amenințători -dar sunând atât de liniștitor și familiar- ai lui Sabin Păvăloae se auziră la etajul trei. Eduard Sima deschise ușa.
-Poate mi s-a părut, zise el. Mă lasă nervii, cine știe…
-N-am văzut nimic, zise paznicul. Nu în camere îi baza… Io mă uit și văd. Cu ochii vezi și ce nu apare pe cameră. Sculele astea îs bune, da’ tot ochiu’ omului îi mai bun. Și simțirea.
-Eh, se pare că ochiul meu m-a înșelat. Îmi pare rău, îmi cer scuze.
-Nu-i nimic, zise liniștit paznicul, cu ochii întredeschiși, iscodind parcă atent vreo firidă imaginară a spațiului. No! Ia te uită, continuă el, ridicând de lângă perete câteva fire lungi de păr aspru, cenușiu-gălbui. Poate că nu ți s-o părut. Îi ceva pe-aici. Încuie ușa, vii numa dacă te chem.

Și Sabin Păvăloae se îndepărtă încet, masiv și drept ca bradul, dar șchiopătând dintr-un picior – meteahnă veche.

Se scurseră apoi -fără să pară mai lungi- vreo douăzeci de minute mohorâte. Apoi, spre groaza lui Eduard Sima, răsuflarea se întoarse. De data asta nu se mai opri la ușă, părea preocupată de altceva. Pe coridor se auzi ceva care semăna cu un strigăt omenesc înăbușit.

-Păvăloae! își zise Eduard Sima. E singur cu dihania!
Și, fără să mai aștepte nicio clipă, înșfăcă o umbrelă lungă, cu vârful ascuțit și deschise ușa.

Ceva mai încolo Sabin Păvăloae era singur pe culoar, holbându-se la ceva doar de el văzut. Apoi își îndreptă privirile spre Eduard Sima și parcă zâmbi.
-Ce suntem noi, biete bucăți de carne, pentru Lupii cei mari, care vor să înghită Soarele și Luna?

Și paznicul se prăbuși înfrânt, dispărând încet din vedere în măruntaiele unei ființe nevăzute.

Câmpia

November 29, 2018

Am luat o piatră din albia râului
și râul s-a abătut spre mine.

Am alergat cu râul pe urmele mele
și-am aruncat piatra undeva în spate.

Râul nu a găsit-o
și din când în când un braț de-al lui îmi mătură inima.

E-atât de greu
să găsești o piatră în câmpie

cu toate că
pietre prea multe nu sunt.

În târgul de altădată…

November 26, 2018

În târgul de altădată
cade ploaia încleiată
și se-nmoaie drumul mare,
vin bețivii să îl are.
La cârciuma din răscruci
dacă stai, nu te mai duci;
te duc stelele de mână
poate-acasă, poate-n lună.
De ești vesel, trist, zălud,
când te plouă ești doar ud,
pe ulițe cu noroi
rătăcind ca un strigoi.

Cu trenul

November 26, 2018

Cu ani în urmă am plecat într-un weekend în orașul T., împreună cu niște prieteni. De fapt n-am plecat chiar împreună; ei au mers cu mașina, iar eu cu trenul. În mașină nu ar fi fost loc pentru toți, iar eu prefer oricum deplasarea cu trenul. Urma să ne dăm întâlnire undeva aproape de centru, la un local ales de mine.

Oamenii n-au venit. I-am sunat de câteva ori degeaba; aveau și telefoanele închise. O glumă foarte inteligentă, probabil. L-am sunat și pe un prieten din T., cu care aveam de gând să mă întâlnesc seara, dar și telefonul lui era închis. Am sunat acasă, cu același rezultat. Poate că telefonul meu era problema. Pe vremea aceea telefoanele mobile nu aveau cameră, dar se defectau rar sau niciodată.
Cert e că amicii mei nu își făceau apariția. Mi-am petrecut vreo două ore la terasă și am plecat, încercând să nu mă enervez și să-mi petrec restul zilei cât pot eu de bine. Seara, contrar planului inițial, m-am întors acasă, tot cu trenul.

Luni dimineața m-am trezit sunat de unul din ”tovarășii” de drum cu care nu mă întâlnisem în T. Omul era îngrijorat că nu răspund la telefon; în plus, localul la care îi convocasem nu exista. ”Bine, mă…”, i-am zis eu plictisit; și am închis. Seara l-am sunat pe prietenul din T. și i-am spus povestea. Și el făcea parte din conspirație; mi-a spus că localul în care fusesem cu două zile înainte s-a închis în urmă cu un an.

A doua zi, marți seara, m-am dus la gară să mă interesez, chipurile, când pleacă trenul spre T.
-Dimineața nu aveți nimic, zise casierul de la casa de bilete, care ține loc și de birou de informații.
-Nu se poate, am răspuns eu. Sau circulă doar în weekend?
-Nici în weekend. Nu circulă deloc. A fost până anul trecut. L-au scos, și așa era mai mult gol. Și știți ce întârziere avea?
-Mă temeam c-o să spuneți ceva de genul ăsta. Dar chiar dumneavoastră mi-ați dat biletul sâmbătă dimineața.
-Țin minte, zise casierul.
-Și? nu înseamnă că există totuși un tren? sau că a existat și atunci, nu doar acum un an?
-Habar nu am, nu-s prea bun la logică. Vă bateți capul prea tare, zic eu. De ce să cauți să-ți explici lucruri care au fost? De ce să te intereseze trecutul, chiar dacă ajungi în el? Mai bine să ne gândim la viitor. Și viitorul este că nu aveți tren dimineața.

Asta e ceva!

November 24, 2018

Un prieten de-al lui Bujorel m-a rugat să-i dau jos un joc de pe dulap.
M-am cocoțat, într-un echilibru precar, pe un taburet care încă mă suportă și am început să cotrobăi pe acolo, dar nu știam exact ce vrea.

-Nuuu ălaaa!
Am ridicat apoi o chestie destul de bizară, un fel de semidisc din lemn, cu găuri din loc în loc.
-Nuuu! Ăla nici măcar nu e ceva!
O remarcă fascinantă.

-A fost un scăunel, observă fiu-meu, care știa povestea obiectului.
-Dar nu mai e! continuă celălalt.

Am rămas pe gânduri. Carevasăzică, ceva-ul nu poate să fie orice.
Cel puțin pentru un copil de clasa pregătitoare, pentru ca un ”ăla” să fie ceva, trebuie să se încadreze într-una din categoriile cunoscute. Ca să fie ceva trebuie să semene cu ceva. Dacă nu, atunci e un non-ceva.

Poate că doar pentru oamenii mari ceva-ul nu are granițe și orice e ceva. Ca și când am putea cuprinde infinitul; pretenție care duce la paradoxuri logice și probabil la nefericire.

Mingea

November 23, 2018

În curtea școlii era o minge.

N-ar fi fost voie să trec pe acolo. Teoretic, dacă traversezi curtea școlii, poți primi o amendă. Nu știu însă dacă a fost cineva amendat vreodată pe acest motiv. Aproape toți cei care pot să-și ridice piciorul vreo jumătate de metru, pentru a trece peste două jumătăți de gard de ciment, își scurtează pe acolo drumul spre bloc. Copiii cartierului mai joacă fotbal pe acolo; n-am văzut însă adulți care să bată mingea pe teren, deci probabil că e vreo treabă serioasă cu amenda aia.

Eram singur și zgribulit; ziua fusese friguroasă, iar acum, spre seară, era și mai frig. Și probabil că m-aș fi întors curând acasă dacă n-aș fi văzut pe terenul de ciment o minge.
Era o minge ciudată, semitransparentă și cu un glob opac în centru. M-am apropiat de ea. Părea un ochi uriaș privind în toate direcțiile. Am ridicat-o în mâini; părea că are greutatea unei mingi de fotbal.
M-am uitat în jur; nu era nimeni care să o revendice. Atunci mi-am luat puțin avânt și i-am tras un șut.

A căzut ceva mai aproape decât m-aș fi așteptat pentru greutatea ei. Dar nu acesta a fost lucrul cel mai surprinzător. Mi s-a părut că în momentul când a primit lovitura, un fel de pleoapă a acoperit pentru o clipă mingea-ochi. Apoi, în aer, ochiul s-a deschis din nou.
Am luat-o prudent, am cântărit-o iar în mâini și i-am dat un bobârnac ușor.
Nu mă înșelasem; în momentul loviturii ochiul s-a ”închis”, dar nu cu o pleoapă. Părea că o structură dinăuntrul lui își schimbă aproape spontan dispunerea, ca un zid de soldați romani care la un semn devine un pachet de scuturi.

Nu știam dacă e un mecanism sau o ființă vie. Oricât de bizar ar părea, am înclinat spre a doua variantă. Mă simțeam privit cu receptivitate; o iluzie, cine știe? Loviturile nu păreau să-i displacă; dimpotrivă, mingea abia aștepta să o lovesc, ca și când din asta își extrăgea energia. M-am jucat cu ea ca un copil, vreun sfert de oră. Mingea părea fericită.
Apoi s-au apropiat de mine, la vreo trei-patru metri distanță, doi copii îmbrăcați modest, ca majoritatea copiilor din cartier.

-E a voastră mingea? i-am întrebat.
-Da, minți unul.
-Nu, nu e a voastră, i-am răspuns. E a lui.
Și am arătat spre al treilea copil, care se apropia.

Copiii înghițiră în sec și plecară. Al treilea, într-un trening rupt, venea direct spre mine, fără să mă bage prea mult în seamă; un băiețel pistruiat, voinic, pierdut în gândurile lui și sigur pe el. I-am întins mingea.
-M-am jucat un pic cu ea, i-am spus.
-Nu-i nimic. Am lăsat-o aici, că am fost să-mi iau pufuleți.
-Și de ce n-ai luat-o cu tine?
-Nu pot să duc și mingea și pufuleții.
-Și pufuleții unde sunt?
-I-am mâncat.

Și băiatul s-a îndepărtat, cu mingea în mână, spre soarele care apunea.

Donația

November 21, 2018

Cu vreo câțiva ani în urmă am vizitat sediul organizației umanitare ”Aequa Equa”; la plecare m-a condus președintele acesteia, d-l Virgil Varga, printr-un coridor strâmt în capătul căruia se aflau, de-o parte și de alta, două cutii de plastic opac destinate donațiilor anonime.

-Cea din stânga e pentru săraci, mi-a zis d-l Varga.
-Și cea din dreapta? pentru cine e?
-Cum pentru cine? m-a întrebat uimit d-l Varga, ca și când aș fi pus o întrebare extraordinar de stupidă. Pentru bogați, desigur.
-Și ei au nevoie de bani?
-Nu. Ca să fiu sincer, nu au nevoie. Dar nu le strică niciodată un bănuț în plus.
-Și pentru cei care nu-s nici săraci, nici bogați, nu cumva aveți o cutie?
-De ce să avem? cine nu e nici sărac, nici bogat?
-Eu, de exemplu.
-Imposibil.
-Ba da, e posibil, din câte mi-am dat seama.
-Te înșeli. Vrei să spui că nu știi dacă ești sărac sau bogat. Asta înseamnă că ai probleme grave de autocunoaștere.
-De ce?
-Cum de ce? orice autocunoaștere începe cu asta: să stabilești dacă ești sărac sau bogat.
-Păi să zicem că nu am mulți bani, dar nici nu am neapărat nevoie de bani în plus. Am… cât îmi trebuie, să zicem.
-Înseamnă că ai un pic mai mult decât îți trebuie, deci ai putea să faci o mică donație, zâmbi Virgil Varga. Dar nu te obligă nimeni, nicio morală, nu facem absolut nicio presiune asupra donatorilor.

Am scos cinci lei și i-am introdus în cutia pentru săraci. Spre stupoarea și amuzamentul meu, d-l Varga a golit atunci conținutul cutiei pentru săraci în cutia pentru bogați. Eram prea uimit ca să fiu indignat.
-Chestie de teoria probabilităților, zise d-l Varga. Se poate întâmpla și uneori se întâmplă. Donația ta e pe calea cea bună, conform cu intenția ta reală.

Rețetă

November 21, 2018

Ca s-ajungi la infinit,
pui nordul la răsărit,
timpul nu în lung, ci-n lat
și-ai ajuns (și-ai și plecat).