Archive for July, 2011

Strada pisicilor turtite

July 31, 2011

Erau șapte pisici
pe o stradă cu sălcii.
Șase aveau măcar un ochi deschis,
desenate pe asfalt, mai ales
în jurul tomberoanelor;
A șaptea era un spate de pisică, ori
o pisică întoarsă pe altă lume.

Câteva mâțe de pe jos
își arată dinții, în două dimensiuni;
asta înseamnă opulență, ca și viața; un lux.

Și noi, oamenii, avem mai multe dimensiuni
și vrem să ne înscriem doar în două;
cu ostentație supraviețuim în tablouri,
dilatați în acel infinit care
s-ar putea proiecta, ca și noi, în ele.

Înscrierile în eternitate se fac
pe o coală de hârtie.
O ține la el un pensionar
de pe strada pisicilor turtite.

Moartea înghite doar lucrurile cu volum;
de aceea, ea mototolește uneori hârtiile.
Cineva, însă, o ține aici în lesă;
de-atâta zbatere a împietrit;
iar lumea de pe stradă
evită statuile.

De pisici nu te poți poticni,
stau pe asfalt lipite
mai bine ca o plombă.
Le bate soarele, când oamenii cu volum stau sub sălcii.

Dimineața, unii merg la plajă – e doar Constanța;
prudent, pentru că soarele te poate turti
ca un camion
dacă nu sari, din când în când, în umbră.

Advertisements

Bâz

July 22, 2011

Relu Anofelu’
e băiat citit,
bâzâie din carte
când zboară pe spate
și chiar brotăcelul
l-ascultă uimit.

E poet, se știe,
soarbe ambrozie
din cupe de flori
și apoi compune
versuri, o minune,
când zboară pe nori.

Dar nevasta-i Mașa,
Mașa buclucașa,
bea doar sânge crud.
Cu sinistra-i voce
chinuie atroce
mamiferul nud.

Fiindcă puii ei,
micii țânțărei,
nu cresc cu nectar.
Se dezvoltă bine
doar cu proteine,
regim sangvinar.

Când vor crește mari
voinici și țânțari,
Relu îi educă:
le istorisește
fapte de poveste
cu străbunul Sucă,
un țânțar arhaic
din tărâm deltaic
ce demult a supt
sânge de mamut.

Relu inventează
iarăși, cu emfază.
Sucă străbunicul,
ca orice țânțar,
bea și el nectar,
pașnic, cu ibricul.
Doar fetele drage
sunt hematofage,
la țânțari în sat
e matriarhat.

Notă

Mașa este o țânțăroaică lipoveancă din Delta Dunării.
Relu este țânțar autohton, mioritic. Bâzâitor pașnic, antiimperialist; numele îi este inspirat de retragerea aureliană.
Prin eforturi comune, Relu și Mașa au pus bazele multor generații de băieți poeți și fete vampire.

Semnul în noapte

July 18, 2011

Pe fântâna de piatră
alunecă un limax
ca un semn.
Cel mai simplu semn
şi nedescifrat, lent continuând
peste lucruri.
Se ştie că un semn are, ca orice lucru,
toate cele trei dimensiuni, ce-şi sunt nedespărţite
şi mai are
toate dimensiunile minţii.

S-a prelins peste un fruct
şi peste un bol cu oase.
Apoi a venit ziua, când
s-a ascuns în fântâna de piatră.
Cel mai simplu semn,
gest care
nu-si mai poate intra
în cochilie.

Casa și pictorii

July 15, 2011

Arhitectul din antichitate ridicase o casă care, după spusele lui, urma să dăinuiască mereu, ca o formă pe care forțele universului nu pot decât să o șlefuiască. Casa crescuse încet între dealuri și văi; părea că fusese acolo dintotdeauna și abia atunci se înfățișa, ținând în cumpănă întreaga lume în care putea fi văzută.

Această întrupare a echilibrului lumii a fost cea care a și împărțit lumea; în jurul casei se aflau deodată mai multe lumi distincte, cu propriul lor echilibru, care s-a întrupat, de-a lungul veacurilor, în mai multe case, cele fără de care orașul n-ar fi fost întreg.

Apoi au apărut pictorii.

Se știe că, într-un tablou, cea de-a treia dimensiune este fictivă. Cine reușește să intre într-un tablou intră în altă lume; această lume are legile ei, uneori analoge celor din lumea concretă, dar având nucleul lor născut dintr-o natură străină.

De câteva sute de ani, pictorii care trec prin oraș pictează tablouri înfățișând casa. Prin aceste tablouri, casa intră în lumi străine, pe care nu le ține în echilibru. Fiecare tablou, fiecare compoziție în care este prinsă ruinează casa încetul cu încetul.

De fapt a ajuns de multă vreme o ruină; pictorii, însă, nu încetează să o redea în tablouri, zi și noapte, devorând-o cu venerație.

Unii spun că, în cele din urmă, casa se va nărui, iar o dată cu ea și universul. Alții, dimpotrivă, susțin vag că de-abia acum se întrevede ceva din adevăratul chip al casei, că totul a fost prevăzut de arhitectul din vechime și ca sfârșitul lumii nu vine o dată cu distrugerea, ci cu perfecțiunea.

 

Amiaza, în somn

July 14, 2011

lui Matei L.

De ce să dorm pe un lucru făcut
când încă-i vie iarba?
Ca pe-un pumnal pierdut în nisipuri,
gheară a soarelui mişcător,
mă voi găsi cândva în vis.
E o umbră care închide gurile peştilor,
dar încă respiră marele somn
ascuns în neuitarea surpatelor ziduri.

În fiecare vis e iarba unui an neştiut
şi o piatră din larg, adusă de mare pe mal,
roasă de scoici ori alte făpturi ale sării.
Păşesc pe iarbă şi trec în alt neştiut an al ierbii
şi piatra ramâne aceeaşi, căci
a ieşit din mare.

Mai departe întâlnesc uneori oameni de nisip
mergând mereu între deşert şi mare
pe-acele drumuri străvechi pe care
le crezusem zadarnice.