Archive for December, 2011

Cititorul

December 30, 2011

“Paul Doru Mugur: Unul dintre aspectele cele mai interesante pentru mine, şi care ţine de laboratorul creaţiei, este: ce metodă folosiţi pentru a vă compune cîntecele ? Există mai întîi muzica şi apoi se caută textele ? Sau dimpotrivă ?

Nicu Alifantis: La mine întotdeauna a existat întîi poezia, textul, comunicarea, cum vreţi să-i spuneţi.”

( http://www.respiro.org/Issue3/eseuri_Alifantis.htm )

*

Ce înseamnă: a citi ? Răspuns: înseamnă a cânta. Aceasta este relaţia fundamentală dintre muzică şi semn.

Poţi citi, poţi reciti. Iar ce ai scris ai citit deja în toate modurile posibile (de asta meşterul nu cântă pe versurile proprii ).

Advertisements

Băiatul de la antipozi

December 29, 2011

În iernile oraşului meu ningea destul de rar; când cădea, zăpada se topea, de obicei, în două-trei zile. Rămâneau bălţi şi noroaie care îngheţau.
Aşa încât, după trecerea sărbătorilor, iarna mi se părea pustie, ori mai bine zis pustiită; un timp în care singurătăţile nu se întâlnesc una pe alta niciodată.

Când am aflat că în timpul iernii noastre e vară în emisfera australă, mi l-am imaginat pe băiatul de la antipozi. Un băiat cam cât mine de mare, dar nu chiar la fel. La el era o zi plăcută de vară, nu prea călduroasă; desigur că era în vacanţă şi dădea cu undiţa într-o baltă, lungit pe trunchiul aplecat al unei sălcii. Din baltă îşi mai iţea capul câte-o broscuţă şi, din când în când, prietenii îl chemau la joacă. Tare fericit mai era băiatul ăsta, ehei! şi mă bucuram pentru el. Nu cred că ştia de mine, între noi era doar ditamai Ecuatorul.

Când venea vara, uitam de băiatul de la antipozi; nici nu mă mai gândeam la ceea ce e dincolo de Ecuator. Vara se trăieşte acolo unde este; trecător, dar glorios.

Au trecut anii, iar eu am crescut şi mă tem că încep să îmbătrânesc; băiatul de la antipozi a rămas însă la fel.

Solstiţiu de iarnă

December 22, 2011

Când zborul se pierde; şi nu trece prin noapte decât strigătul păsării, ca un ţiuit al tăcerii.

Tatăl zimbrilor

December 16, 2011

(o legendă)

Demult, pe când oamenii nu răzbătuseră încă prin inima codrilor, un băiat s-a rătăcit în pădure şi, după câteva zile în care suferise de sete, a ajuns la un izvor.
În clipa în care a sorbit prin căuşul palmelor, dincolo de luciul apei a zărit chipul unui vrăjitor cu coarne şi blană. De după oglindă, vrăjitorul l-a atins cu toiagul, iar când băiatul s-a tras speriat îndărăt, nu s-a mai putut ridica în două picioare. Vrăjitorul îl preschimbase în zimbru.

Au trecut apoi ani în care băiatul zimbru a păscut iarba poienilor, a băut apă din râuri şi izvoare şi s-a răcorit în noroaiele smârcurilor. N-a mai găsit niciodată izvorul vrăjitorului.
Iarna se alătura unei turme de zimbri. Le înţelegea graiul, dar nu pricepea cum pot vorbi atât de puţin; chiar mai puţin decât oamenii tăcuți printre care trăise. Înţelesese că nu va fi niciodată unul de-al lor şi trăia retras, neluptându-se cu ceilalți pentru nimic.

Iarna, însă, haite mari de lupi dădeau târcoale turmei; şi, iarăşi, băiatul nu pricepea de ce zimbrii cei atât de puternici nu se unesc împotriva lor. De multe ori, turma întreagă era pusă pe fugă, iar câte un zimbru bătrân ori bolnav, ori prea tânăr era înconjurat şi pierea sub colţii lupilor. Uneori taurii mai puternici se împotriveau şi, uniţi, alungau pentru o vreme lupii; însă în cele din urmă cei slabi erau ucişi de haită.
Băiatul nu înceta să îşi cheme tovarăşii la luptă; zimbrii îl ascultau, dar nu-i întorceau decât priviri mute. Părea că înţeleg, dar nu pot face altfel decât le-a fost dat. Însingurat, băiatul se împăcase cu soarta lor şi-a lui; şi aştepta singurătatea mai deplină, dar mai luminoasă a verii.

După ani şi ani, omul-zimbru nu mai era de multă vreme tânăr; și una din iernile care urmă i-a fost ultima.
Haita de lupi a dat năvală iar în coasta turmei; iar omul-zimbru şi-a făcut loc printre ceilalţi şi s-a întors înverşunat împotriva lupilor, chemându-şi pentru ultima oară turma la război. Nu i-a venit nimeni în ajutor. Turma de zimbri fugise pe un deal învecinat. Și, după un ceas de luptă grea, omul-zimbru și-a dat ultima suflare; iar lupii au început să-i rupă fâșii din trupul slăbit.
Atunci zimbrii, cu toții, s-au întors. Alergau spre lupi fornăind cu furie nemaivăzută; haita s-a spart și, în iarna aceea, nu s-a mai apropiat de turmă.
Înconjurând trupul omului-zimbru, taurii bătrâni, urmați de restul turmei, au stat o vreme nemișcați; apoi au început să sufle pe nări aer cald, care topea omătul. Acel suflu venea chiar din inima pământului; și era singura adiere care poate aduce înapoi viața.
Iar omul-zimbru se trezi. Acum era iarăși om, un om nou, trezit la viață din sânul Pământului-mamă.

Zimbrii l-au mai privit o vreme și s-au apropiat de el, pe rând, fiecare. Apoi turma și-a urmat iar calea pădurilor.

Întors printre oameni, apoi, omul-zimbru le-a spus povestea lui. Nu l-a crezut nimeni, dar au ținut-o minte.

Se povestește că omul-zimbru s-a întors apoi în codri, unde a trăit ca pustnic până la sfârșitul zilelor. Cu timpul, oamenii au început să-l numească Tatăl Zimbrilor. Se hrănea doar cu ierburi și rădăcini, nesuferindu-i pe semenii lui care, pe vremea aceea, erau cu toții vânători.

A încercat oarecând să dea și de urma vrăjitorului care îl prefăcuse în zimbru. A aflat doar că vrăjitorul murise de multă vreme, iar izvorul lui fermecat secase.

Lâncezi tinereţe…

December 14, 2011

Lâncezi tinereţe,
Roabe nesfârşit;
Din dulci cuviinţe
Viaţ-am irosit.
Ah ! să vină-un timp
Când inimi se-aprind.

Spus-am: lasă lumea,
Nevăzut să-i fii:
Fără-ncredinţarea
Marii Bucurii
Nimic nu oprească
Trecerea-mi sihastră.

Suferind atât
Până am uitat;
Temeri şi dureri
Spre cer au plecat.
O sete-mi înfundă
Vinele cu umbră.

Pe pajişti uitate
Ierburi, mărăcini
Înfloresc ciudate
Forfote şi spini
Şi-mi bâzâie-n cale
Muştele murdare.

Suflet prea pustiu,
Din mii văduvii
Mai porţi doar icoana
Preasfintei Marii.
Să-nălţăm rugare
Preasfintei Fecioare?

Lâncezi tinereţe,
Roabe nesfârşit;
Din dulci cuviinţe
Viaţ-am irosit.
Ah ! să vină-un timp
Când inimi se-aprind.

Băieţii

December 1, 2011

Era o amiază de început de august şi mă aşezasem pe o bancă în parc.
Mi-aş fi luat o îngheţată, dar mi-am dat seama că am doar un leu în buzunar. Aerul era uscat şi prăfuit, iar frunzele unor copaci începuseră să pară bolnave.
La câţiva metri de mine, veveriţoiul din parc îşi cerceta împrejurimile; pensionarii îi aruncau câteodată nuci, cu zgârcenie. De data asta părea că nu găseşte nimic. Asemenea lui, mă pregăteam să părăsesc şi eu locul în care zăbovisem vreun ceas.

Atunci au apărut pe alee doi băieţi, mergând parcă în pas gimnastic. Unul din ei, cu alură de licean, era înalt şi purta plete. Celălalt, mai scund, părea un copil; aş fi zis că îi despart cel puţin trei-patru ani. S-au aşezat pe marginea aleii şi au stat o vreme de vorbă. Păreau prieteni vechi; îşi vorbeau cu o anume familiaritate politicoasă.
La un moment dat, băiatul mai înalt s-a urcat pe un mic gard de piatră.
“Presimt că o să pici…în nas”, oftă puştiul, privind resemnat în altă parte. Dar băiatul înalt, după un salt în aer, pe spate, ateriză în picioare, cu cea mai mare naturaleţe. Apoi se urcă din nou pe gard şi mai făcu un salt. I-am văzut atunci în ochi o străfulgerare a zborului, umbrită în aceeaşi clipă de melancolie; era un băiat trist, ca şi tovarăşul său.
“Unde mai mergem acum?” îl întrebă puştiul. “Nu ştiu… ce zici?”
“Hai la pădure, pe urmă mai vedem.”

Şi băieţii se îndreptară spre pădure, tăind învioraţi parcul în diagonală. M-am ridicat apoi şi eu de pe bancă, golind parcul şi de prezenţa mea.

***

Mi-am adus aminte azi de cei doi prieteni. Mă plimbam în parcul pustiu şi ciocăneam două alune, crezând că veveriţoiul îşi va face cândva apariţia. Ziua a fost însă geroasă. Copacii erau cu adevărat încremeniţi sub minuscule cristale argintii, iar veveriţoiul nu s-a deranjat pentru atâta lucru.

Din vară mi-a rămas doar amintirea acelei speranţe că poţi face drumuri lungi, departe.

Ţara şi oamenii care au fost

December 1, 2011

“Este un gen de document ce nu trebuie neglijat. Modestele case ale ţăranului român, grupate în sate cu uliţi întortochiate, au avantajul – faţă de templele greceşti sau de bazilicile bizantine – de a fi forme vii, de a răspunde unui gen de existenţă socială ce s-a perpetuat de-a lungul secolelor, până în zilele noastre”

( Emmanuel de Martonne – “La Roumanie” )

***

“— S-a făcut boier… Săracu!
— De ce sărac, moș Gheorghe, că zici c-a ajuns bine?
— Hm… bine să-i dea Dumnezeu. Da’ eu știu o vorbă țărănească de-a noastră, și mi-i dragă, ș-o spun și la copii acasă:
“Decât să-nting în unt
și să mă uit în pământ,
Mai bine să-nting în sare
și să mă uit la soare!”
Frumos și-a dat căciula pe ceafă și s-a uitat în sus, iar mie mi s-a părut că văd în el — în scăpărarea acelei clipe — toată mândria neamului românesc.”

( Alexandru Vlahuţă – “România pitorească” )

***

“Când am ajuns pe cărarea aceea care conduce într-o înălţime ameţitoare asupra râului, i-am povestit că poticnindu-se odată calul unui moţ, încărcat cu ciubere, s-a dus de-a roata până  în râu, zdrobindu-se calul şi ciuberele în sute de bucăţi; soţii lui l-au consolat pe bietul moţ pentru paguba suferită, care îi era toată averea, la care moţul a răspuns: “Paguba ca paguba, dar imi plăcu cum se duse.” “

( Josif Sterca-Şuluţiu – “O lacrimă ferbinte” )

***

Când ciupercile vor năpădi fiecare colţ de lume, să vă aduceţi aminte că am fost cândva o ţară de arbori şi fire de iarbă.