Archive for May, 2010

Striviri

May 31, 2010

Aproape nimeni nu simte realmente apăsarea unui plafon existenţial. De obicei strivirile sunt laterale, în ascensiuni prin hornuri care se îngustează până devin inaccesibile.

Iar aceste hornuri sunt de fapt închise; sunt capcane ascendente, care ne domină de fapt nu în planul vertical, ci în cel orizontal ( pentru că obtuzitatea noastră e mai mare decât a lor ).

Prinşi în strivirea pereţilor, rămânem în întuneric – pentru că în hornurile închise lumina nu vine de sus, ci de jos. Uneori avem puterea de a coborî din acest castel de jucărie. Alteori întunericul aduce disperarea.

Alteori, de teama strivirii şi întunericului, rămânem în vecinătatea hornurilor, fără să ne ridicăm în conul lor, într-o umilinţă complice – preamărind îngustimea verticală, cu inaccesibilitatea ei, ca pe o zeitate. Astfel multe hornuri închise au în jurul lor, chirciţi în posturi dificile,  “apostoli” şi adepţi;  trăim printre idei care formează cupole ascuţite, a căror îngustare e privită ca o transcendenţă.

( Fără a înţelege sensul de propagare a luminii, credem uneori că putem ajunge la originea razei. )

Două drumuri

May 27, 2010

Originalitatea duce către valoare; iar valoarea duce către originalitate.

Nu poţi merge însă simultan pe două cărări. Dacă vrei să mergi dincolo de început, trebuie să alegi unul din cele două drumuri.

Ora de folclor

May 27, 2010

Pentru ca impresia de păşunism – pe care mi-l atribuie unii dintre cititori 🙂 – să fie oarecum înnobilată de prezenţe mai autentice, m-am gândit să adaug pe aici şi muzică.

Dacă nu o ştiţi, ascultaţi-o măcar o dată şi gândiţi-vă la ce vreţi.

*

Dragutin Giurgevici – Pădure, soro pădure

*

Bucium  ( din valea Timocului )

*

Achim Nica – Fetele de prin Banat

*

Felician Fărcaşu – Din Bulzeşti până-n Găina

*

Titiana Mihali – Cântă-mi cuce când ti-i duce

*

Dumitru Sopon – Frunză-n fag, frunză sub fag

*

Ioan Bocşa – Jele-i tare codrului

*

George Marcu – Un laiu gioni picurar

O piatră

May 22, 2010

Mergând pe firul unui pârâu de munte am cules cândva o piatră.

Apa curgea strâmtorată de pereţi cenuşiu-verzui. Ceva mai încolo, pârâul era sorbit de propria-i albie; asta dădea o nuanţă gravă în murmurul curgerii.

Era vară, dar pădurea şi râpa păstrau răcoare. Lumina cea mai puternică era verde, filtrată de frunzişul fagilor.

Cu zeci de mii de ani în urmă, pe acolo trăise neamul de vânători al neanderthalienilor. În închipuirea mea, îi vedeam uneori strecurându-se pe deasupra râpei, aplecaţi în mers şi purtând suliţe cu vârf de piatră, ori privindu-mă curioşi din spatele lumii văzute.

Am văzut piatra în apa limpede, m-am aplecat şi am luat-o. Plecat apoi la vale, ceva mai voios, duceam în rucsac ceva smuls din albia acelui râu neştiut, după ce a stat pe-acolo, purtat mai în jos şi lustruit de ape vreme de milioane de ani.

*

O piatră luată dintr-un râu nu e ca o stalactită ruptă dintr-o peşteră. Ştirbirea pe care i-am adus-o lumii e mai greu de văzut, dar e prezentă.

Când iei fără să rupi pare că ai lua un fruct. Rămâne un ram gol şi o devenire ceva mai şchioapă. În scurta noastră viaţă smulgem doar fructe crude; e ceva în noi care ne spune că nu vom apuca acea coacere.

Privesc acum piatra de demult, aşezată pe un raft ori altul. Uneori mi se pare că, în sinea ei, n-a fost smulsă niciodată din pârâu, iar eu n-am făcut altceva decât să abat cursul apei şi emanaţia stâncii prin casa mea.

Pentru vechii vânători, orice e văzut de către noi ca o entitate distinctă are suflet. Sufletul recunoaşte un suflet şi îl vede ca singura întregire a trupului în care este, fie acesta şi de piatră.

Poate că voi repatria cândva piatra. Va fi frumos; n-am fost de multă vreme pe acolo, iar locurile au rămas la fel de sălbatice. Nu va fi însă ca şi când nu aş fi cules-o niciodată.

Apoi, simt că va fi o durere a renunţării, pe măsura bucuriei de tânăr explorator pe care am simţit-o ridicând fărâma de umbră din undele apei.

Ce ţinem minte

May 19, 2010

Ţinem minte doar repetabilul, trăirea care revine. Planeta care dispare sub orizont şi va reveni cândva îşi lasă în urmă poarta amintirii.

Inefabilul e lumina unor planete străine, al căror ciclu e mai amplu decât cele la care ne rezumăm vieţile.

Irepetabilul ( moment al unui ciclu infinit ) nu e ţinut minte; spre el întindem doar regretul, sentimentul pierderii ineluctabile. Acesta e deocamdată singurul mod de a percepe infinitul.

Vară

May 17, 2010

Spicele, insecte bizare,

încordate până la ultima coacere săreau în lună.

S-a copt şi praful; pulberea

plutea deasupra sitei, mai fină ca ochiul.

S-au copt la soare pieile verzi

şi clipe şchioape saltă slobod

ca un picior de găină pe drumuri.

Nedeterminări banale

May 12, 2010

Mi-aduc aminte un reportaj văzut demult, în care era vorba de un oraş american autointitulat “capitala mondială a hreanului”. Tot oraşul era într-adevăr înconjurat doar de câmpuri de hrean, întinse cât vezi cu ochii. Numai hrean dispus simetric; nicio buruiană, nimic altceva.

Asta mi s-a părut, ţin minte, năucitor. Nu ştiu dacă aş putea trăi înconjurat doar de hrean, oricât de dragă mi-e ( în mâncăruri de tot felul ) această rădăcină.

Iei un amănunt din viaţă, o prezenţă cu personalitate distinctă. Dacă îl scoţi din context, rămâne el însuşi. Dacă îl reiterezi într-un infinit plan, îl goleşti de personalitate şi obţii un neant apăsător.

***

Mai deunăzi, aşteptând să trec – pedestru- la semafor, am senzaţia aceea că sunt privit insistent; dintr-o maşină în trecere cineva ţinea neapărat să-mi arate, amuzat, degetul din mijloc.

Aceasta a constituit probabil prima şi ultima întâlnire a mea cu acel om, în această viaţă. Mi se pare cu adevărat o ciudăţenie a vieţii faptul că unica întâlnire a doi oameni poate decurge şi aşa.

***

Din păcate, totul pare lămurit dacă este simetric.

( Dacă un lucru îşi are opusul, suma lor e nulă şi e ca şi când nu ar exista; deci nu-şi au rost problemele în legătură cu el. E bun aşa cum e. )

Avem angoase pentru că viaţa nu este simetrică. Probabil că avem doar probleme de echilibru. Să fie de la bobârnacul primordial ?

Fereastra bătrânului

May 10, 2010

La început, imaginile joacă pe scenă ca lumini proiectate de departe.

Din jocul lor se ghiceşte apoi un relief ascuns.

Culcat cu urechea la fereastră, bătrânul sondează scena ca un delfin cu sonarul. Dincolo de imagini, descoperă contururile lumii – şi zâmbeşte.

Fereastra e deschisă câtă vreme undele nu cad în gol. Atunci apare o cuantă de tristeţe, nelămurire ireductibilă.

Cai şi închisori

May 4, 2010

Mi se pare ciudat că multor oameni imaginea unui cal sălbatic le sugerează libertatea.

E vorba de un animal uşor de domesticit, care, oricât de “sălbatic” ar fi, după câteva săptămâni de dresaj poate să alerge cu un călăreţ în şa.

Uneori creşte în noi o energie pe care o descărcăm în alergări mai mult sau mai puţin direcţionate. Simţim că, dacă nu am alerga, am plesni.

Poate că e mai bine să stăm şi să plesnim. Călăreţul va fi aruncat din şa.

*

Închisorile: contradicţii şi paradoxuri la un anume nivel ontologic. Rămânem în închisoare cât timp privim acest nivel ca auto-suficient.

Toate drumurile orizontale duc la închisoare.

În închisori mişcările posibile sunt doar cele care te închid mai mult. Dispui de o libertate cu preţul pierderii alteia. Fiinţezi des-fiinţându-te, mereu.

Strânsoarea îţi ameninţă iluzoriu o libertate; şi scapi din ea renunţând în mod real la o altă libertate care ţi se pare în plus.

Agonia- când nu poţi sau nu vrei să te mai mişti – e salvatoare: în închisori, evadarea şi moartea se văd la fel.