Archive for February, 2012

Aici

February 29, 2012

Aici au trecut vieţile ierbii;
întâmplarea se scurge în pământ, ca o rădăcină.

Stai pe o brazdă, la marginea câmpului
şi drumul cu praf curge spre fluviu.
Din când în când, mai sare un iepure cu multe urechi;
se vede încă prin firele abia mijite.
E iarăşi verde; şi dinţii scrâşnesc
prin prea puţinul crud.

Mai vine vara
cu buruieni care agaţă umbrele;
cu oi bătrâne, secetă, colb.

Acum e încă limpede. Cuprinsul cere să te vadă;
poţi să întinzi mâna prin aer, oriunde.
Prietenoase
sunt depărtările.

Stai pe o brazdă, la marginea câmpului.

Oameni simpli

February 25, 2012

Pe lângă copiii destul de neprietenoşi, agresivi şi -pentru standardul epocii- cam prost crescuţi, tovarăşi de joacă de la blocul unde locuiam în copilărie, întâlnisem şi un băiat mai aparte, citit şi educat. Era cu un an mai mic decât mine. Nu mă simpatiza în mod deosebit, dar îi plăcea să stăm de vorbă pentru că şi eu citeam -romanele lui Jules Verne, de exemplu- şi, dintre copiii de la bloc, doar noi doi auziserăm de Amazonia.

Întâmplarea pe care o povestesc a avut loc într-o după amiază apropiată de sosirea vacanţei de vară. Jucam împreună tenis de masă, dar nu cum jucau de obicei copiii blocului -încrâncenaţi, cu strigăte şi înjurături-, ci elegant şi amabil, ca doi mici gentlemani.  Câţiva copii -băieţi şi fete- băteau mingea la soare ori se răcoreau la umbră, aşezaţi pe ciment.

Deodată a apărut de undeva un tânăr adus de spate, cu o raniţă pe umăr. Una din fete l-a privit o clipă, apoi a alergat spre el şi i s-a agăţat de gât, plângând în hohote.
Ne-am oprit din joc şi am privit şi noi scena; cred că am rămas împietrit de uimire, neştiind ce să fac. Rareori am mai văzut o manifestare atât de puternică şi de expresivă a unei emoţii.
“I s-a întors fratele din armată”, a spus tovarăşul meu. “Oameni simpli”.

Ţin minte nu atât superioritatea, cât interesul rece cu care privise întâmplarea. Nu mai înţelegeam nimic; şi, mai ales, mă simţeam străin şi de fata care plângea şi de băiatul ciudat cu care îmi petreceam după-amiezile de vară.

Întâmplarea de atunci mi-a rămas parcă zgâriată în creier. Prea mult pare că nu m-am schimbat; plutitor în ape line, deopotrivă de străin şi de emoţiile puternice şi de răceala cu care pot fi privite.

Atelier

February 21, 2012

În atelier
zbârnâie plat
o dirijare a vântului

Turtiți-vă ca o bază a bazei
ucenici
motoare asincrone

Aici se tot pun cărămizi
mai plate şi iar mai plate deasupra

Dați cu praf peste bubele proaspete
să semene a rană uscată
Turtiți-vă

Saltimbanci

February 21, 2012

Peste câmp circari străini
Trec departe-ntre grădini
Pe la uşi de hanuri sure
Prin cătune fără turle

Întâi copiii merg întins
Apoi vin ceilalţi ca-ntr-un vis
Oricare pom oftează-n roade
Când ceata-i face semn departe

Ei au şi haltere pătrate
Şi tobe, cercuri aurate
Un urs şi-un maimuţoi, cuminţi
Cerşesc în drumul lor arginţi

(Guillaume Apollinaire, “Saltimbanques”)

Pasărea din fereastră

February 18, 2012

Aşezată pe marginea ferestrei, mai părea că urmăreşte lecţia doar o pasăre ce semăna cu un porumbel uriaş.
 “E pasărea azivaya“, spuse profesorul într-o pauză. “Cuibăreşte chiar în gura balaurilor, printre colţi; focul nu o arde, iar ei nu pot să o înghită.” 

 

Prea des trecând…

February 16, 2012

Prea des trecând printre neschimbările chipurilor,
funinginea verde mi-a intrat în piele;
înţepenesc unduind în bronz, ca o noimă.

Gurile vorbesc din ce în ce mai rar;
unele s-au oprit deschise-ntr-un sunet cumplit
bântuind mereu, deşi n-a mai fost niciodată.

O să urc etajul acesta proaspăt vopsit;
deasupra e altul cu vopseaua mai veche
apoi, credem că e unul scorojit
până ajungem sus, unde-a picat tencuiala şi scara.

Urc atârnând încovoiat în două;
părul prea lung îmi mătură calea.

Vârsta de aur

February 15, 2012

Trăim vârsta cea mai frumoasă;
dincolo de ea putem doar muri.

Dar, înainte, îi vom lua prizonieri
pe toţi cei care trec pe lângă;
mai vârstnici despărţiţi de sine,
care n-au nicio rană
şi nicio înviere.
Şi-o să-i întreb: de ce?
E-o întrebare scurtă
şi-apoi vom muri
toţi cei de-o vârstă,
vârsta noastră de aur apus.

Prizonierii, ei
vor rămâne, vor trăi;

 

legaţi cu-acele
nevăzute, grele lanţuri
ale vârstei trădate.

Întâlnirea din parc

February 12, 2012

Începuse să ningă uşor; mă plimbam la marginea parcului, iar printre ramurile dese priveam statura de bronz a unui rege. Aveam cu mine aparatul de fotografiat şi, din când în când, capturam imaginea vreunui unghi, ramuri sau scoarţe nevăzute până atunci. Străzile şi parcul mi se păreau pustii, când, deodată, o voce a răsunat în spatele meu:
-Să nu-mi spuneţi c-aţi văzut vreo veveriţă ! V-am văzut că tot faceţi poze…
Era un bătrân voinic, cu ochi negri şi ageri şi cizme înalte în picioare.
-Pe vremea asta, nu… stau în scorbură acum. Doar nişte păsări, i-am răspuns încurcat. De fapt, nu văzusem nicio pasăre, dar mi se părea ciudat să-i spun că fac poze în parc doar aşa, fără să fie nimic aparte în peisaj.
-Ce aer curat! cel mai bun pentru plimbare, zise bătrânul. Am fost şi acum câteva zile, singur. Nu mai era nimeni pe-aici. Parcă-i mai bine aşa decât cu multă lume.
Am încuviinţat, iar bătrânul mi s-a alăturat atunci în mers.

-Ce iarnă, domnule -continuă el-, ce nămeţi pe-acolo prin Ialomiţa, săracii oameni ! La noi e mai bine…
Într-adevăr, în iarna asta n-am văzut prin oraş zăpadă mai groasă de-o palmă.

I-am arătat zona din parc unde sigur se ascund veveriţe; de fapt, acel veveriţoi despre care am mai povestit.
Bătrânul zâmbi; ştia şi el locul.

O femeie ducând în lesă un câine ciobănesc a trecut atunci pe la marginea parcului, iar bătrânul s-a tras spre mine, privindu-mă din nou cu ochii vioi:
-Ce câine mare, domnule… n-aş sta cu câinele ăsta în casă nici să mă puşte!

Apoi, deodată, bătrânul şi-a luat rămas bun, cu un “Doamne, ajută!”.
M-am îndreptat spre copacii unde îşi are sălaşul veveriţoiul, dar în jur era doar ţipenie; iarnă. A început să bată un vânt întunecos, grăbind zborul fulgilor prin ramuri; şi m-am îndreptat către străzile oraşului.

Abia atunci m-am gândit că, poate, stătusem de vorbă chiar cu veveriţoiul din parc. N-ar fi fost de mirare să fi dispărut după vreun trunchi de copac, urcând atent, cu urechile ciulite, oprindu-se din când în când după coada brun-roşcată.

Sunt regele…

February 8, 2012

Sunt regele motanilor;
mai blând ca mine
nu-i un altul,
nici mai puternic,
nici mai drept.

Pe strada dintre blocuri
oamenii se-opresc
la scara mea:
“Ce motan uriaş!
de două ori mai mare
ca o mâţă neagră.
Oare ce-ascunde
înăuntru? bomboane
sau poate coniac?
Al cui o fi?”

În ochi nu mi se-ascunde
nicio crimă.
Unii îmi caută-n privire
după ceva de preţ, pesemne;
dar am
doar strălucirea lacului de lapte-al serii
pe care-o oglindesc.

Apoi, oamenii trec
pentru că eu nu sunt un lucru.
Toţi vor să dea de capătul lucrurilor
chiar şi al firelor pierdute,
pe care nimeni
nu le mai ţine-n gheară.

Oh, ma jeunesse…

February 3, 2012

O, tinerețea-mi prea uitată
cununa veștedă și-o poartă
Prin suflet vârsta-și taie drum
cu îndoieli, dispreț și scrum

Cuprinsul e croit din pânze
și curge-un râu de sânge calp
Pe sub copacul nins cu astre
mai trece-un singur saltimbanc

Un licăr rece s-a oprit
Și joacă-n juru-ți și pe chip
Un pocnet surd un țipăt clar
Surâde-o umbră din chenar

În ramă cioburi largi sticlesc
Un suflu fără deslușire
plutește între glas și gând
între-ntâmplare și-amintire

O, tinerețea-mi prea uitată
cununa veștedă și-o poartă
Prin suflet vârsta-și taie drum
păreri de rău, treziri și fum

[ de sau după Apollinaire; se știe ]