Archive for March, 2011

Freamăt şi praf

March 30, 2011

Pe planeta Werdinia Dumnezeu este cea mai fragilă fiinţă.

Acest reper absolut există în mod concret, fiind situat în centrul locuibil al planetei. Un vechi proverb werdinian spune că Zeul e mai firav decât 8128 de fire de praf puse în echilibru unul peste altul; desigur că  Zeul e infinit mai fragil. Orice mişcare posibilă pe planeta Werdinia l-ar distruge; doar că această mişcare distructivă nu se întâmplă în vecinătatea Zeului şi nu se va întâmpla niciodată.

*

Am auzit că praful de pe Marte e aproape la fel de fin ca şi aerul, formând un fel de atmosferă. Mai fin decât cel mai fin nisip al Saharei – cel care, suflat de simun, îţi intră prin piele în carne. În lumea noastră măturată de furtuni ( şi de mături ) , visez uneori liniştea planetei Werdinia.

Dacă pe lume nu ar fremăta nimic, praful s-ar aşeza în structuri ingenue. Dar natura şi viaţa sunt fremătătoare, cu oscilaţii producând turbioane.

Viul freamătă; partea tensionează mereu întregul în deformări elastice.

*

În Muzeul Banatului, pus într-o cutie de lemn şi sticlă, e un chip care nu mai freamătă de multă vreme. Jertfit unui zeu trac, tânărul lasă praful încăperii să se aştearnă în nemişcare, după legile necunoscute ale aşternerii prafului. Şi zâmbeşte; un cui lung de bronz, înfipt în ceafă, i-a ieşit prin gură.

Vis de inginer

March 24, 2011

Visul mişcă o piesă

care o mişcă pe alta;

e o lume de canale statice în Sumer

dirijând mişcarea.

Gândul sapă şanţuri

pentru curgerea timpului;

minunată unealtă !

Se-nvârt fără rost

roţi dinţate căzute

din facerea lumii;

un braţ de robot

ce-mi iese din minte

le prinde genial

cu lanţuri de bicicletă.

 

De-acum în aceeaşi rotire – tic-tac –

Universul e-un peşte de fier;

contradicţii îl străbat mereu

şi dă din coadă spre mister.

Copii şi şobolani

March 21, 2011

“Omul uită că el însuşi nu e decît un mort care stă de  vorbă cu morţii” – scria Borges, într-o povestire.

Orice înfăptuim în lume şi supravieţuieşte înfăptuirii proprii  înfăptuim ca şi când acel lucru ar fi putut fi făcut şi de un mort.

Diferenţa dintre cuvântul scris şi cel rostit e aceea că, în cazul scrierii, nu contează- pentru scriere- dacă scriitorul e în viaţă în momentul citirii. Astfel, cuvântul scris are în sine veşnicia ( “scrisoarea iaste un lucru vecinic”, scria Miron Costin), dar şi apăsarea ineluctabilă a morţii; admiterea ei ca posibilitate e o condiţionare a scrierii.

Fără a învăţa să vorbească, însă, niciun copil nu va şti să citească. Cultura umană se sprijină de fapt pe cuvântul rostit, nu pe cel scris. Pe cuvântul viu, care nu supravieţuieşte propriei rostiri, dar care nu implică moartea ca posibilitate.

*

Mă gândeam deunăzi la cuvintele

INCISÍV1, incisivi, s.m. (Și în sintagma dinți incisivi) Fiecare dintre dinții lați, cu rădăcinile neramificate, aflați în planul anterior al arcadelor dentare, sus și jos, și folosiți pentru tăierea alimentelor. – Din fr. incisive.” ( DEX 98 )

şi

INCISÍV2, -Ă, incisivi, -e, adj. Pătrunzător; tăios, mușcător. Stil incisiv. – Din fr. incisif.” ( DEX 98 )

Polemica e o înfruntare a incisivilor, nu a caninilor; e ca o luptă de şobolani.

Iar rănile primite de oameni de la oameni sunt, la o privire atentă, tot urme de incisivi.

S-ar putea vorbi şi despre condiţia de rozător a omului. Omul civilizat, în mod fundamental mâncător de pâine. Un granivor, asemenea şoarecilor şi şobolanilor; concurenţi temuţi, împotriva cărora a cerut uneori ajutor zeiţei Bastet.

Omul care cultivă şi roade semne.

*

Un aliat mai primejdios al oamenilor a fost vânătorul de şobolani din Hameln; cel care, cântând din fluierul fermecat, a vrăjit şi a dus la pieire mai întâi şobolanii, apoi copiii din oraş, când părinţii lor erau în biserică, de ziua Sfinţilor Ioan şi Paul.

Poate că nu e bine să-ţi laşi copiii acasă când mergi la biserică. Mai ales copiii care nu ştiu să scrie.

 

 

Sonet

March 14, 2011

Trecu iarna peste bortă.

Şoarecii au ros magiun,

Plastic, bere şi săpun

Şi acidul din retortă.

 

Azi jupânul, în surghiun,

Chiţăi dintr-o ciubotă

Şi, din munte, o marmotă

Îi răspunse-n grai străbun.

 

De-acum soarele a scos

Colţul ierbii din seminţe

Şi ce a rămas neros

 

Va nutri nechibzuinţe

Să-şi cultive bucuros

Trecătoarele tendinţe.

Rotirea şi umbra

March 7, 2011

Locuitorii planetei Ichal se împart în două rase care nu s-au întâlnit una pe cealaltă de milioane de ani, trăind amândouă  în apropierea ecuatorului planetei.

Pe scara Celsius, faţa luminată a planetei are temperatura medie de 200 de grade, iar faţa întunecată, -100. Locuitorii planetei au ajuns acolo cu multă vreme în urmă, adaptând-o propriilor condiţii de viaţă; însă, din postura de colonişti, au ajuns cândva în aceea de naufragiaţi. În prezent le lipsesc în totalitate cunoştinţele tehnice ale înaintaşilor ( de care, dealtfel, nu-şi mai aduc aminte ).

Pe Ichal se poate supravieţui doar pe o fâşie destul de îngustă, la limita dintre faţa luminată şi cea întunecată. Prin urmare, ichalienii – din ambele rase – se găsesc într-o mişcare perpetuă, care începe din momentul în care pot sta în picioare.

Instinctul de a merge le este înnăscut, iar mersul urmăreşte păstrarea unui unghi constant cu Soarele lor; Răsăritenii merg mereu spre Soarele care apune, iar Apusenii se depărtează mereu de Soarele care răsare. Viteza de mers a ichalienilor este egală cu viteza de rotaţie a planetei în jurul axei proprii.

O adaptare evolutivă a făcut ca Apusenilor să le apară un al treilea organ al vederii, situat în spatele craniului; cu acest ochi de la ceafă Apusenii privesc Soarele de care se îndepărtează mereu.

Cerul ichalienilor este mereu acelaşi; e vizibil doar Soarele, prezent în acelaşi punct. Stele nu se văd; nu există anotimpuri.

Viaţa este rânduită după ciclul diurn, ceea ce se repetă fiind doar formele de relief. Ichalienii asociază timpul spaţiului teluric al planetei Ichal, spre deosebire de oameni, care au asociat timpul cu rotitorul spaţiu cosmic, al aştrilor.

Durata scurtă a ciclurilor face ca ichalienii să fie foarte atenţi la tot ceea ce îi înconjoară şi să îşi trăiască viaţa la o intensitate pe care un pământean nu ar putea să o înţeleagă.

După obiceiul moştenit de la strămoşii uitaţi, ichalienii îşi îngroapă morţii în solul planetei. Le sunt familiare şi mormintele ichalienilor din cealaltă rasă, pe care îi socotesc uneori fiinţe ale adâncului, iar alteori încarnări ale Zeului nemişcător din cer – care , asemenea lui, sunt nemişcătoare şi moarte.

Temple şi victorii

March 2, 2011

“…Preoţii măsurau cu o funie dimensiunile viitorului templu, apoi săpau pământul de-a lungul acestor limite. Regele însuşi lua cu mâna sa o bucată de pământ amestecată cu paie într-un tipar de lemn şi îi da forma de bloc regulat, care era uscat la soare. Apoi el împingea o piatră mare, regulat cioplită, la temelia templului, sub care punea vase sparte, care figurau simbolic numele duşmanilor Egiptului şi ai faraonului ( se scrie dealtfel numele acestor duşmani pe vasele sparte ), apoi aşeza unele unelte de lucru, talismane şi, în fine, tablete cu numele faraonului şi data începerii clădirii. …”

( Constantin Daniel, “Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene”, Ed. Meridiane, 1980 )

*

Oare sub temelia oricărui templu stau nume de duşmani vremelnici, ca nişte vase sparte ? Duşmani striviţi sub construcţia atemporală, care le e capăt, dincolo de care nu se mai pot reîntregi, îşi găsesc astfel înscrierea în eternitate ca perpetuu înfrânţi; baza templului se sprijină pe o victorie.

Ca şi când raportarea la viaţa veşnică e posibilă doar prin prisma efemerei lupte a vieţii.

Gnomii

March 1, 2011

“Ei pun pulbere în pământ să arunce în aer copacii şi-i răscolesc adâncurile. Taie copacii cu ferăstraie. Asta îi chinuie. Indienii nu rănesc şi nu chinuie pe nimeni, dar Oamenii Albi nimicesc totul. Ei aruncă în aer stânci şi le sfărâmă şi le risipesc pe pământ. Stânca le spune: “Nu-mi faceţi aşa ceva ! Nu mă răniţi”. Dar Oamenii Albi nici n-o iau în seamă. Când indienii folosesc pietre, ei iau câţiva bolovani rotunzi, pe care-i aşază drept vetre.

Cum ar putea Spiritul pământului să-i îndrăgească pe Oamenii albi ?! Tot ceea ce a fost atins de mâna Omului Alb s-a prefăcut în rană şi durere.”

( din antologia “Cântecul bizonului”, trad. Dan Grigorescu; Ed. Minerva, 1978 )

Cuvintele citate mai sus aparţin unei supravieţuitoare a tribului Wintu, din California de Nord; au fost înregistrate pe bandă în 1971, când Elizabeth Nuage trăia la Portland, unde fusese femeie de serviciu la căminele unei universităţi.

Aceste vorbe mi-au sunat greu şi ciudat. Eu trăiesc într-un loc împânzit, din vremuri străvechi, de galerii de mină şi cariere; nu trebuie să merg prea mult – o plimbare de jumătate de ceas- ca să dau de munţi sfărâmaţi şi scobiţi în adânc. Aşa încât m-am gândit ce ar putea să spună omul alb în apărarea sa – dacă poate să spună ceva.

*

O părere copilărească mă face să bănuiesc că nu oamenii au început, cei dintâi, să scormonească adânc pământul, ci un alt soi de fiinţe cugetătoare, astăzi mai rar sau deloc întâlnite; le putem spune pitici sau gnomi. Ei au dăltuit cele dintâi galerii, iar oamenii n-au făcut decât să le urmeze meşteşugul; minele piticilor au devenit tot mai ascunse, ori mai retrase în adânc. Până când, în zilele noastre, nu mai există ori nu mai sunt văzute decât mine de-ale oamenilor.

Nu toţi oamenii le-au urmat pilda piticilor; se poate ca unele popoare vechi, precum cele din Americi, să nu-i fi cunoscut niciodată ori să le fi pierdut amintirea.

Unde sunt acum piticii n-aş putea să spun. Poate că au pierit demult de pe pământ. Cred însă că, prin meşteşugul lor, pot să se ascundă bine de mai tânăra lume a oamenilor, oricât de înaintată ne pare a fi tehnica noastră.

Piticii nu supărau în niciun fel Duhul Pământului, care le deschidea căile; aveau cu el un legământ, pe care – de bună seamă – l-au recunoscut şi primii oameni mineri, cei cărora piticii le-au lăsat minele lor.

Dar legământul, iată, a fost cândva trădat; iar înţelepciunea piticilor, uitată. Oamenii îşi sapă minele după bunul plac, crezând că drumul spre miez poate fi croit după măsura propriei ignoranţe.

*

Se spune că numele de “gnom” are două înţelesuri, venind din greaca veche: unul de “locuitor (sub)pământean” (ge-nomos ), altul de “înţelept” ( gnome – cugetare, maximă… ).

Înăuntrul Pământului e tărâmul înţelepciunii; cea nerotitoare în hora aştrilor.