Archive for July, 2016

Culmi împădurite

July 31, 2016

Când vezi Soarele, Luna ori alți aștri răsărind de după ele, ori apunând cu familiaritate în spatele lor, înțelegi că vârfurile -fie ele piscuri ascuțite sau uriași domoli- aparțin mai mult cerului decât pământului.

Dar stranii sunt culmile împădurite.
Mersul pe culme e, firește, un urcuș. Însă mersul în pădure e o descindere, o catabază; în pădure te afunzi.

”Și-amândoi se pierd de vii
În codri merei pustii…”

 

culmi

Democrație vs. autocrație

July 30, 2016

Două definiții magistrale sunt date de Alexandru Lăpușneanul, personajul nuvelei omonime de C. Negruzzi.

Autocrație: Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu …și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră

Democrație: Proști, dar mulți

Deși era un tiran -în nuvelă, realitatea fiind, se pare, ceva mai complexă-, Alexandru Lăpușneanu a luat unele decizii în mod democratic, după cum puteți afla citind nuvela.

Observațiile mele sunt ceva mai modeste. Anume, în autocrație există doar un singur candidat real la cea mai înaltă funcție în stat; în timp ce în democrație există doar doi.

Boul și prepelița

July 29, 2016

Pe drumul de la marginea câmpului trecea agale un bou deprimat. Nu-i păsa unde duce drumul; și nu-și dădea seama că, de fapt, drumul duce exact în același loc ca și ieri.
La marginea drumului își avea cuibul o prepeliță; mamă devotată. De îndată ce a văzut uriașa dihanie prelingându-se pe drum ca un melc cu picioare, s-a prefăcut rănită la o aripă și a început să zburătăcească în preajma lui, pentru a-l ispiti departe de cuib.
Boul, plictisit, și-a întors capul spre pasărea ciudată care se dădea de ceasul morții în interpretarea dramatică. A ridicat dintr-o ureche și a întrebat:
-Muuuuu?
Prepelița avu un șoc. Ciudatul nu vrea să-i mănânce puii. Dar oare CE vrea? Uf, grea e viața de mamă, cere sacrificiu. Așa că a încetat prefăcătoria și s-a înfățișat în poziție de drepți înaintea creaturii cu coarne.
-Bună seara, uriașule! Ce mai faci? N-ai vrea să vii la o cafea?
Boul o privi confuz pe sub sprâncene și răspunse plângăreț:
-Muuuuu!
Prepelița fu îngrozită. Zbură drept la cuib și le spuse puilor să se ascundă cât ai clipi prin iarbă, până trece primejdia.

Și primejdia trecu, dar foarte agale, dând din coadă ca să alunge muștele. Iar drumul ducea exact în același loc în care ducea și ieri.

Marea și nisipul

July 27, 2016

”De dimineață, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costinești, unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieșind din valuri, pe nisipul cald.”

(Octavian Paler, ”Autoportret într-o oglindă spartă”)

 

Fetișcana în rochie galbenă se oprise cu telefonul la ureche în fața semaforului, așteptând culoarea verde și balansându-se nervos de pe un picior pe celălalt. Vorbea cu prietena pe care o cunoscuse pe net în urmă cu doi ani și nu o întâlnise niciodată față în față.

-Închipuiește-ți, dragă, ai mei nu vor să mă lase la mare.

Și gura fetei se strâmbă, încercând să-i imite pe toți oamenii dezgustați pe care-i întâlnise în viața ei. Apoi, trecând strada în pas de marș, continuă să turuie.
-Nu știu ce-și imaginează despre mine. După câte am făcut pentru ei… Trăiesc în lumea lor, nu poți să-i scoți din ea. Nu, nu m-au înțeles niciodată. Nu pot să le explic… Ce spui? Dar VREAU să merg la mare, fir-ar să fie! Ce să fac, ce naiba să fac ca să mă lase? …Aaaa, ȘTIU! Gata, știu! Mă duc să aprind lumânări la biserică! Cum de ce? Să mă lase mama și tata la mare! Fix aaasta fac! Chiar acum. Pa, te-am pupat!
Și, închizând telefonul, zâmbi sarcastic. Chiar ASTA o să facă. Se îndreptă victorioasă, cu pași mici și iuți, spre biserica din centru. Nu era departe.

În fața bisericii, însă, se opri descumpănită. Simțea că tot ce făcuse în ziua aceea era nelalocul lui, iar joaca de-a mersul la biserică le întrecea pe toate. Așteptă o vreme în fața porții, neștiind nici ea ce anume; ceva mai încolo, rezemat de gard, un cerșetor cocoșat, cu un palton atemporal pe umeri, părea împietrit în visare.
Fata se îndepărtă -parcă împleticindu-se-, apoi se întoarse cu o hârtie de 5 lei scoasă din poșetă și o întinse cerșetorului.

-Nu-mi trebuie nimic de la dumneata, domnișoară, zise el, nemișcându-și ochii albaștri din depărtări.

Fata se îndepărtă atunci pentru a doua oară. Și i se păru -ciudat lucru- că aude undeva, departe, zgomotul valurilor mării lovind blând nisipul de la mal, pierzându-și apele printre nenumăratele fire aurii.

 

***

În fiecare amiază când nu mai găsea nimic de făcut, Ion privea marea. Nu fusese niciodată acolo la mare, dar totuși o vedea. Îi vedea fiecare val, așa cum l-ar fi văzut și cei care ar fi privit de pe malul ei.
Nu se temea de mare; valurile i se oglindeau firesc în privirea albastră. Se temea însă de ceva.
În ceasurile amiezii bântuia uneori pe-afară Fata Nisipurilor, ademenindu-i pe oamenii sărmani ca el fie cu frumusețea ei, fie cu giuvaeruri scumpe făcute din miile de fire de aur strecurate din nisip. Se spunea că unii nenorociți, primind din mâna ei o bijuterie nemaivăzută, aceasta s-a prefăcut de îndată în șarpe, legându-i și scufundându-i pentru totdeauna în nisipurile mișcătoare.
Într-o zi i s-a părut că-i vede aievea chipul. S-a apropiat -zâmbind cumva încurcată- și a încercat să-i pună în palmă ceva de preț.

-Nu-mi trebuie nimic de la dumneata, domnișoară, i-a răspuns atunci el.

La el la țară, de unde venea, ”domnișoare” erau numite nălucile care jucau uneori prin păduri, ca limbile unui foc nepământesc.

 

***

Trezindu-se brusc în brațele lui Teo, Iris răsuflă ușurată.

-Pfui! Ce-am mai putut să visez! Aveam cinșpe ani și ai mei nu mă lăsau să merg la mare! Ahahahaha! Durere!

-Ți-ar plăcea să mai ai cincisprezece ani? întrebă Teo, iar Iris rămase o clipă pe gânduri.

-Să știi că da. Mi-ar plăcea să avem amândoi cinciprezece ani și să ne întâlnim pentru prima dată la mare. Să mâncăm înghețată și să-mi spui ”te iubesc” pe malul mării, sub clar de lună. Ne-am întâlnit cam târziu noi doi.

-Prea târziu?

-Nu prea târziu. Cam târziu… Și mai avem atâtea de făcut…

Și Iris se aplecă și-l sărută pe Teo drept în vârful cheliei.

-Știi ce-aș vrea să facem? continuă ea. Aș vrea să stăm goi pe malul mării.

-Aici? întrebă Teo surprins.

-Aici nu e voie. Găsim noi un loc.

-Ce-ți veni? Așa, cu oameni în jur?

-Eu n-am treabă cu asta. Da’ știu că tu ești pudic, dragule, așa că n-o să se întâmple. Măcar putem să visăm. Tot mai bine decât visul pe care l-am avut.

Rostogolindu-se în afara patului, Iris țâșni brusc în picioare și trase ușor colțul draperiei. Plaja era aproape pustie. Doar într-un colț se zărea un tip ciudat, un cocoșat acoperit cu o manta lungă, strângând gunoaie într-o roabă.

-Trebuie să fac ceva! strigă Iris și părăsi în fugă camera hotelului, lăsându-l pe Teo năucit încă o dată.

Omul de pe plajă văzu de departe femeia alergând spre el și se închirci parcă și mai tare sub cocoașa de deasupra roabei.

-Hei! strigă Iris. Nu știu de unde te cunosc. Pare că n-o duci prea bine, așa că … poftim!

Și îi întinse cocoșatului o hârtie mototolită, de 50 de lei.

-Nu-mi trebuie nimic de la dumneata, domnișoară, răspunse omul cu roaba.

Aceste cuvinte răsunară nemaipomenit de familiar în auzul lui Iris. Dar omul urmă apoi, privind-o în ochi:

-Nu vă supărați pe mine. Eu pot munci. Mi-i greu, da mă descurc. Da-i multă lume care nu poate munci. Dați banii ăștia la cine trebe. Ar fi cu păcat să-i iau.

Ușor stânjenită, dar parcă mai luminată, Iris se îndepărtă agale, până dispăru în soarele amiezii. În urma ei cocoșatul rămăsese aproape încremenit, cu ochii ațintiți spre largul mării.

***

Gara era aproape pustie, dar Iris -proaspăt întoarsă din delegație- nu-l zărea pe Teo nicăieri, iar bateria telefonului își dăduse duhul încă din avion.

”Of, zăpăcitul! Ce s-o fi întâmplat? A uitat că vin? Și-a uitat ochelarii acasă? Se învârte în jurul gării?”

Târșâind trolley-ul pe dalele murdare, Iris se îndreptă spre casa de bilete numărul 5. Aceasta era convenția întâlnirii în gară, atunci când nu reușeau să se găsească unul pe celălalt.

Teo nu se afla nici acolo. În schimb, în dosul unui stâlp de marmură, reuși să vadă figura minusculă a unui cerșetor ciudat; un ipochimen scund, ridat ca o smochină veche, ținând o mână întinsă perfect în față. De un deget al mâinii atârna o plasă în care un trecător a aruncat câteva monede.
După vreo zece minute de așteptare, brațul cerșetorului era înțepenit în aceeași poziție. Nu părea să-l incomodeze nimic. Era greu de crezut că un om își poate ține brațul întins atâta vreme. Iris îl privi neliniștită; apoi, aducându-și aminte ceva, luă brusc o hotărâre.

-Omulețule! Hei, omulețule! Am ceva pentru tine!
Și Iris îl privi scrutător în ochi, întinzându-i calm o hârtie de 50 de lei.
Pe fața cerșetorului nu se mișcă niciun mușchi. Părea că nici nu o vede. Atunci Iris ridică din umeri și vru să-i pună hârtia de 50 de lei în plasa pe care o ținea pe deget.

Deodată, hârtia păru că foșnește singură și i se zbate în mână. I-a dat drumul cu un țipăt, pentru că bancnota dăduse din coadă ca un pește și apoi s-a transformat într-un șarpe. Un șarpe adevărat, zvârcolindu-se zadarnic în aer, încercând să se prindă de ceva, dar căzând în abisul implacabil al plasei cerșetorului. O plasă fără fund, mai adâncă decât adâncul cerului nopții. Închizând ochii în fața prăpastiei, Iris căzu ca secerată pe lespedea de marmură și își pierdu cunoștința.

 

***

Iris avea cincisprezece ani și privea fericită marea.

Părinții o lăsaseră întâia oară fără ei pe litoral. Dealtfel avea un paznic bun și discret, pe verișoara Alina, studentă la Academia de Poliție, venită cu prietenul pentru o săptămână de plajă.

În prima seară la mare Iris îl întâlnise pe Teofil, un băiat drăguț și cam timid, olimpic la fizică. În timp ce mușcau din înghețata de vanilie, Teo îi povestea că vrea să se facă oceanolog și să străbată toate mările lumii; pentru colectarea de date, desigur. Iris îl asculta neatentă, privind luminile cerului și ale plajelor îndepărtate.
”Ce copii mici suntem!”, gândi ea cu voce tare, în timp ce Teo o privea surprins prin lentilele ochelarilor. ”Ce copii…”

Picioarele celor doi adolescenți lăsau urme efemere pe nisipul ud; dar Iris nu mai privea în urmă. Știa că va veni o vreme când va reîntâni băiatul de lângă ea. O vreme când aveau să-și fie alături mereu, împărtășindu-și unul altuia trezia și visul.

 

la mer

Plecații de-acasă

July 26, 2016

Micul orășel medieval era cotrobăit în toate ungherele de hoarde de turiști. Pe strada mare se plimbau leneș printre suveniruri dinozauri ierbivori, cu aparatul foto atârnând la gât ca o talangă. Carnivorii, mai sprinteni, căutau perspective inedite. Cu toții zgâlțâiau din când în când cu pașii lor scările palatelor, turnurilor și cocioabelor.

Clădiri și interioare din alte vremuri. Și nimeni nu simțea lipsa oamenilor din ele. Cine putea ști ce-i cu ei? Plecaseră probabil de-acasă, de foarte mult timp.
E ciudat cum casele devin entități de sine stătătoare, cu personalitatea lor; cu lumea lor placidă, care nu mai are nevoie de oameni.

 

turn

În linie dreaptă

July 25, 2016

Ca să ne deplasăm din punctul A până în punctul B putem alege de exemplu să ne deplasăm pe orizontală până într-un punct C, iar de acolo pe verticală până în B:

drum 1

Desigur, nu e cel mai scurt drum de la A la B. În geometria euclidiană, învățată în școală, cel mai scurt drum este segmentul de dreaptă [AB]. Însă mersul de-a dreptul nu reușește întotdeauna.

Dacă ne-am deplasa ”în scări” de la A la B, cam ca în imaginea de mai jos,

drum 3

distanța totală parcursă ar fi aceeași ca în primul caz; pentru că suma drumurilor orizontale este AC, iar suma drumurilor verticale este CB. În total AC+CB.

Să ne imaginăm acum că numărul ”scărilor” de la A la B este foarte mare, mult mai mare decât putem să percepem sau să ne imaginăm. Am vedea ceva de genul

drum 4,

pentru că lungimea și înălțimea unei trepte sunt foarte mici, percepute ca nule.

În realitate, însă, acest caz nu diferă de cel anterior, iar distanța totală parcursă este tot AC+CB. Ceea ce percepem ca linie dreaptă este de fapt un ”fierăstrău” cu dinții imperceptibil de mici.

Toate planurile noastre de eficientizare a vieții sunt încercări de a găsi drumul drept între două puncte. Funcționează de minune până când vine o vară și ne dăm seama că drumul aparent drept e o imperceptibilă linie strâmbă, la fel de lungă ca un drum ocolit. Sau poate mai lungă. Și abandonăm planurile, care plutesc în derivă, ca trunchiurile de lemn pe mare.

 

Forma și apa

July 24, 2016

Vecinul meu Costel ține în congelatorul frigiderului o bucată de gheață, între pereții unui mic recipient cu capac, în formă de stea. Probabil că acea bucată de gheață nu va răci vreodată o băutură. Povestea ei e cât se poate de interesantă. Apa din recipientul în formă de stea e acolo de vreo 20 de ani. Costel a schimbat câteva frigidere, dar apa din recipient -nu. A pus-o acolo cândva, în copilărie, când la școală profesoara de fizică i-a spus că lichidele nu au formă proprie. În fiecare dimineață Costel scoate bucata de gheața din frigider și o lasă să se topească. Noaptea o pune la loc în congelator, încet și cu grijă să nu o clatine. Speranța lui Costel este ca într-o bună zi apa care s-a obișnuit atâta cu forma de stea să rămână stea și când e în starea lichidă. Până acum asta nu s-a întâmplat: gheața topită e mereu apă ca toate apele, după cum a putut să constate balansând ușor recipientul. Cine știe, poate într-o zi se va întâmpla. Mă întreb dacă va lăsa bucata de gheață moștenire cuiva.

Străini

July 24, 2016

Nefiind eu prea umblat prin lume, oamenii de altă naționalitate îmi produc o impresie puternică. Atât de puternică încât parcă aș avea în fața ochilor niște animale din altă specie. Altă limbă, alt mod de a locui lumea, altă paradigmă, altă emanație; când se ridică de pe scaun și pleacă, lasă în urmă alt fel de amprentă energetică. Faptul că sunt tot oameni ca și mine nu mi-e evident și banal; e un mister și o revelație profundă.

Trăim niște vremuri în care se promovează acomodarea deplină cu străinul, adică banalizarea diferenței pe care o aduce în peisaj. Privim ”dincolo” de diferențele culturale; e un fel de a le arunca la gunoi. Toleranță clădită pe ignoranță. Și noi și străinul ne dezbrăcăm hainele și zorzoanele de-acasă și îmbrăcăm uniforma (nu, să nu credeți că de la Adam și Eva încoace a rămas cineva în pielea goală); ne înregimentăm, devenim colegi. Într-o zi nimeni nu va mai fi străin de celălalt. Străinul, această sublimă bestie, nu va mai exista nici la grădina zoologică.

*

Marea majoritate a străinilor pe care i-am întâlnit sunt -cum probabil era de așteptat- occidentali. Occidentalii au o caracteristică interesantă: respectă regulile mai mult decât majoritatea celorlalți; aproape toate regulile care s-au convenit. Dar unde încă nu s-a convenit nimic se manifestă cu o ferocitate nemaintâlnită la alții. 🙂

Ce face bărbatul singur acasă

July 22, 2016

În primul rând nu renunță la job. S-ar putea crede că, odată rămas singur-singurel, își ia lumea în cap. Nu.

Ce face acasă? Greu de zis. Mai nimic. Praful se depune pe câteva cărți necitite; vasele umplu chiuveta; sacii menajeri… etc.

Să sun vreun amic? Înainte aveam vreo 20 de opțiuni, bărbați liberi de contract, care ar fi venit aproape oricând la o bere. Probabil că ar fi venit și acum. Dar nu am realizat deloc ce aș fi putut vorbi cu ei.
Când mă întâlnesc cu ei pe stradă, am uneori impresia că sunt autist. Eu.

Până la urmă mi-am dat întâlnire cu un prieten familist 🙂 în parc, la ora când își plimba copiii. La o depărtare convenabilă de locul de joacă, ne-am așezat pe o bancă, ne-am depănat amintirile recente, ultimele bancuri porcoase, proiectele pentru a doua zi și iluziile persistente.

Acasă mi-am mai preparat niște cocktailuri cu whisky, la lumina becului economic. Mai demult îl preferam simplu și fără gheață.

Povestea ca întâlnire a personajelor

July 22, 2016

Un joc la care m-am gândit mai demult.

E nevoie de 3+1 bloggeri. Primii trei își vor imagina câte un personaj de poveste/ povestire și îl vor descrie într-o postare, fără să știe nimic despre celelalte două personaje. Descrierile personajelor vor fi postate concomitent pe blogurile personale la o oră fixată (să zicem Luni ora 00.00; puteți programa data și ora publicării).

Al patrulea blogger -Povestitorul- va scrie o poveste care să implice  toate cele trei personaje imaginate de ceilalți și o va publica -în termen de trei zile- pe blogul personal, indicând printr-un link atașat numelui personajelor descrierea lor de pe celelalte bloguri.

Înscrierile aici! Pentru cei trei ”portretiști” și pentru Povestitor. Primul venit, primul servit. Voi intra și eu în joc doar dacă nu există suficienți candidați până sâmbătă seara.

P.S. Termenele nu sunt atât de stricte 🙂 Le puteți stabili în funcție de timpul liber avut la dispoziție.