Archive for February, 2008

February 28, 2008

…Si ziua s-a scurs ca un pumn de praf.

Greu e sa vezi urma ei in praful celorlalte zile. Pentru unii conteaza, de-a lungul vietii, doar un fir-doua-trei de praf sau poate aur.

E-atat de mic acest deşert al zilelor; si-atat de mult scormonim in el dupa un fir de aur, chinuindu-ne crunt ochii facuti sa vada altceva.

Advertisements

February 28, 2008

[Multimea vida si Timpul]

Nicio logica nu guverneaza lucrurile care nu exista. Despre ele se poate spune orice. Dar nu oricand.

Timpul e unicul ordonator al celor ce nu exista.

Cuget daca nu cumva asta e definitia si rostul lui.

February 27, 2008

Ochiul fiarei; cel care vede doar stergand cu buretele mintii, negand si reducand la nimic orice luminator, dar nerecunoscand asta niciodata. Cel care te vrea pentru ca sa fii nimic pentru el.

Cand simti ca o parte a vorbirii nu are ecou, cand  urechea fiarei se fereste de ea, pentru a iti lua vorbele asa cum vrea , e semn ca nu ai fost ascultat niciodata, ca nu esti dorit decat ca nimic.

Si poti sa-ti iei cuvintele inapoi, pentru ca n-au fost deloc ascultate. Iar ochiul fiarei, care le-a vazut si urechea ei, care le-a auzit, se vor risipi in vidul in care s-au nascut, ca vointa a celui rau, care e impins in afara a orice.

February 26, 2008

Intr-o primavara nici prea devreme, nici prea tarzie, cand oboseala zilei se risipea ca o alcatuire fara rost a aparentei, priveam campia Banatului spre miazazi si apus, o revarsare verde-albastra ce-si avea linistitorul izvor pretutindeni.

O mare ascunsa iesise de sub uscatul timpului si isi misca valurile in lumina dupa-amiezii, spre inserare; apele nevazute ale vesniciei izvorau prin mii si mii de plante, plutind pe deasupra varfurilor verzi, lasand pamantului o amintire nicicand uitata.

…Si-am mers mai departe, in drumul meu si al altora. Iar marea nu mi s-a mai aratat acolo. In fiece loc al pamantului, ea apare in ochii muritorilor o singura data.

February 23, 2008

[Pasarea spatiului]

Cred ca n-am sa pot tine niciodata un “jurnal”, adica o scriere care sa fie aplecata asupra timpului si nu asupra spatiului.

Nu-mi place legarea lucrurilor in succesiune. Imi place unicitatea lor, felul in care isi au originea doar in sine.

Ceea ce tinem minte e doar spatiul, repetabilul in orice clipa. Din el percepem la inceput doar farame care apoi cresc, pana se unesc si cresc mai departe, intr-o pasare a spatiului. Aceasta, intinzand aripi, isi va putea lua zborul din timp, schimband schimbarea.

Aceasta schimbare a schimbarii, rupere verticala a curgerii timpului, e adevaratul rost al spatiului. In spatiu percepem o schimbare care il face sa fie nefiind – si credem ca aceasta este timpul; insa nu-i el…

February 19, 2008

Ori de cate ori ne apropriem un spatiu ( si deci pseudo-infinitul său) , participarea la ceva ne apare inutilă, nefirească, avand chiar o componentă “malefică”. Cum sa participăm la ceva, cand avem deja ceva din el? Cand orice ipotetică diviziune a lumii păstrează o felie pentru noi? Oare celui care participă nu-i ajunge ce are?

Participarea ne-ar dezechilibra logica proprietătii. Participarea (impărtăsirea) e raportarea la infinitul autentic.

February 18, 2008

Din muntii mei [ 3 ]

E o intamplare de demult, intr-o primavara tarzie si senina, apropiata de inserare.

Parintii ma chemasera sa imi arate, pe fereastra, un munte. Pe vremea aceea vazusem muntii inalti doar in desene si pe harti. Il tin minte si acum, cu nuanta lui alb-azurie, cu abruptul din stanga si spinarea lina din dreapta, neverosimil ridicat deasupra dealurilor. Nu era prea mult inaltat, dar era altfel, dintr-o alta lume. O uimire asemanatoare am avut cand intaia oara am vazut, din Tara Hategului, Retezatul ceresc.

Dar muntele vazut atunci e cel mai misterios din intreaga mea viata.

L-am cautat, dupa ani si ani, pe harti. Nu exista. Muntii lini si scunzi de la apusul orasului meu natal nu au cum sa-l adaposteasca. In directia aceea nu pot fi decat Alpii… dar, pentru mintea omului sceptic, “rational” cu mari ghilimele si materialist de circumstanta , e aproape imposibil. Asa incat am tras concluzia obosita ca a fost doar un nor.

Desi nu si-a schimbat vreme de ceasuri intregi forma. Desi nu s-a risipit ca norii, ci s-a pierdut in lumina tulbure si apoi inserare. Si nu era niciun nor in jur ori pe cer.

Pe la douazeci de ani trecuti am intrebat-o pe Mama daca isi aduce aminte de muntele acela care se vedea spre apus. “Da, tin minte”, mi-a raspuns. “Dar nu l-am mai vazut de atunci.”

In zadar imi pierd si azi privirea in departari din care nu mai razbate nimic, iar mintea in unghere banale, din care sarpele platitudinii sasaie poruncitor, luand ca pretext logica si fizica: “La ce te mai gandesti? A fost doar un nor! “

February 17, 2008

A vorbi omului ca si cand ai scrie in el; ca si cand ar fi doar suport al semnului. Ca si cand ar fi doar materie, pamant din care sa facem un templu.

Ignorand creatia lui Dumnezeu si chipul Lui in om. Rotind ochi morti peste lume. Cautand materie doar acolo unde trebuie sa ucidem pentru a o gasi.

***
[ Semnul este un templu, o inaltare suplimentara a materiei spre Divin. In lumea de Apoi, templul este doar o inaltare spre Viitor, pentru ca legatura cu trecutul si Prezentul este implinita. ]

February 14, 2008

Cel acuzat, cel pe care il dorim rau si viclean , cel pe care vrem sa-l modelam dupa chipul unui diavol, luand in raspar originara modelare Divina…

Ne identificam astfel cu un alt demon, care il uraste pe demonul dupa chipul caruia vrea sa creeze. In egoismul lor suprem, demonii nu isi daruiesc propriul chip “creatiei” lor, ci fura unul de la alt demon ( de care sunt legati intru ura, vrand sa-l stapaneasca prin micimea lor fata de el ).

February 12, 2008

Candva pasi mici imi curgeau intr-un oras ciudat, de-a lungul fluviului care strabate Dacia. Apele sale -acolo galbene- imi erau singurele cunoscute. De-a lungul lui as fi ajuns acasa; asa incat nu mi se parea ca plecasem. Prietenoase erau casele mici si ochiurile de verdeata, in lumina unei amiezi ce parea inserare. Plouase de curand, ori poate nu.

Ce mi se parea mai straniu era lipsa campiei si a muntilor.

Inaltimile line si fara orizont ale podisului transilvan, sate cu case crescand firesc din dramuita bunastare a locului. Si atat. Iar in mijloc, sorbul tainic al marelui fluviu, aspirand materie si raspandind lumina.

Fara intindere, fara inaltare… si, deodata, am descoperit locul unde ma aflam: pe fundul unei mări care incă respiră.