Impresii nespuse

July 21, 2021

”Plec din această minune a naturii, cu aceleași extraordinare impresii căpătate cu ani în urmă. Mă rog lui Dumnezeu să-mi mai dea zile să revin în acest rai pământesc, căci de celălalt nu sunt sigur.”

(Mircea Ionescu-Quintus, în 1997; text scris în Cartea de Onoare a Stațiunii de Cercetări Silvice Simeria și citat în monografia ”Arboretumul Simeria”, Ed. Tehnică Silvică, 2006)

Fotografia este din iunie 2018.

Caș din Mărginime

July 21, 2021

Într-o bună zi, m-a trimis nevasta la piață, cu instrucțiuni destul de imprecise. Între altele aveam de cumpărat ”vreo două kile” de brânză, neapărat de la un anume chioșc, aprovizionat de undeva din Mărginimea Sibiului. La fața locului însă, prețul unui calup mi s-a părut cam mare.

-Cât este kilogramul de caș? am întrebat-o pe băciță.

-35 de lei. Scrie pe vitrină.

-Ciudat, am zis eu. Soția mea cumpără de obicei de la dumneavoastră… Și ieri kilul a fost 30 de lei.

Băcița mi-a aruncat o privire cumva agresivă, ori așa mi s-a părut. Dar am insistat. Mi-am scos telefonul mobil și am găsit o poză recentă cu nevastă-mea.

-Uitați-vă aici, am spus. Ea e soția mea. În mod sigur ieri i-ați vândut cu 30 de lei kilul.

-Da, dar doamna este client fidel ! a răspuns băcița, pufnind nervos -și mi-a înmânat punga cu cele vreo două kile de caș.

Memento

July 20, 2021

Mi-aduc aminte doar seara,

proptit într-un cot,

ce scurtă e vara

cu zăpușeala ei cu tot…

Numărând beri (15)

July 19, 2021

În desenul din figură sunt reprezentate traseele lui Gică și Mișu de acasă spre serviciu și înapoi. Pe lângă cerințele menționate mai jos, se mai pune întrebarea dacă Gică, mergând pe jos, își realizează cei zece mii de pași zilnici.

July 19, 2021

Norii fug după

soarele apus – și-apoi

se sting, ca un val.

Stejarul și tancul

July 18, 2021

De sub șenila unui tanc sovietic T-34 a răsărit un stejar mic. Față de frații săi din umbra pădurii, copăcelului nu pare să îi meargă prea bine; frunzele îi sunt bolnave, aproape uscate în miez de vară. Dar a crescut și va mai crește, până când va fi suficient de mare pentru a fi văzut și tăiat sau smuls de către cei care au grijă ca tancul -exponat de muzeu- să nu se părăginească prea tare.

Poate că în cele din urmă, pe pământ, stejarii vor învinge.

Orhideea

July 17, 2021

Căutând, în aceste zile ale lui Cuptor, răcoarea de la obârșiile apelor, am dat de o floare de poroinic (orhidee de munte; genul este Dactylorhiza, specia nu o cunosc). Frumusețea ei este înșelătoare pentru gâze, care o polenizează fără să primească în schimb nicio picătură de nectar; e o floare fără miere.

Se mai spune că tuberculii plantei, recoltați în perioada de înflorire, ar reda ”pofta de viață” a omului, ca să zic așa. Din fericire pentru plantă, excursioniștii sunt tot mai ignoranți în ale medicinei populare.

Trotineta

July 15, 2021

Cu trotineta lui nouă, Mihai făcuse turul parcului imens pentru a treia oară, când un băiat mai mare s-a așezat în calea lui pe o alee și l-a făcut să se oprească.

-Dă-mi și mie un pic trotineta, te rooog! Poți să mi-o dai, numai o tură?

-Bine, a convenit Mihai.

Și s-a așezat pe o bancă la umbră, sorbind cu paiul dintr-o cutie de suc.

După vreo cinci minute, devenise destul de clar că băiatul nu mai voia să-i dea trotineta înapoi.

-Dă-mi trotineta! Ai zis că te dai numai o tură!

-Și tu m-ai crezut, bă fraiere?! Hai, vino și ia-o dacă poți!

Iar Mihai a alergat o vreme, plângând inutil, după băiatul cu trotineta. Apoi a încercat câteva ambuscade nereușite. Și, în cele din urmă, s-a dus îmbufnat la tatăl său, care butona telefonul și, din când în când, trăgea dintr-o țigară.

-Mihai, nu prea ai ce să faci acum, îi zise împăciuitor tatăl. Îl cunoști pe băiatul ăla? Știi măcar cum îl cheamă?

-Nu.

-Poți să mi-l arăți?

-Acum nu, dar poate se mai întoarce.

-Și dacă nu se mai întoarce?

Mihai izbucni în plâns.

-De ce plângi? îl întrebă tatăl. Are vreun rost?

-Plâng după trotineta mea!

-Ții mult la ea?

-Da!

-Atunci de ce i-ai împrumutat-o unui necunoscut?

Și tatăl lui Mihai se așeză mai comod pe bancă și își deschise din nou telefonul.

Cu pumnii strânși, Mihai se îndepărtă pe o alee. Trebuia să existe vreo soluție. Iar soluția veni, sub forma unui polițist gras și transpirat, care patrula prin parc.

Polițistul ascultă răbdător povestea lui Mihai, se scărpină în ceafă, apoi căută o poză în telefon și i-o arătă lui Mihai.

-Ăsta e băiatul?

-Da! izbucni fericit Mihai. De unde știi?

-Sunt polițist, zâmbi omul legii.

Sub ochii curioși ai lui Mihai, polițistul asamblă, timp de un minut, o armă ciudată, care părea un fel de pistol de jucărie cu afișaj electronic. Apoi își plimbă cu grijă prin aer pistolul, până când figura hoțului care se plimba nepăsător cu trotineta apăru pe ecran. Polițistul trase, iar băiatul căzu. Lui Mihai i se păru că l-a împușcat în ceafă cu un fel de rază verde- și scoase un strigăt.

-Nu te speria, Mihai, zise polițistul. Nu l-a durut.

-Nu l-a durut?

-Deloc.

Iar polițistul demontă cu grijă ecranul pistolului și îl introduse la loc în husa specială.

-Acum ți-am recuperat trotineta, mai adăugă el. O să o primești înapoi peste vreun an, dar tatăl tău trebuie să scrie o cerere.

Planeta Pământ

July 15, 2021

Planeta Pământ – aici sunt pajiști cuminți și păduri

și stranii instrumente din loc în loc.

Roboții veghează bunul mers al lucrurilor,

norii lasă să treacă lumina.

(fotografie de Condei(blog); versuri scrise în cadrul proiectului ”Imagini și poezii”)

Tabloul

July 13, 2021

Cândva prin vara anului 2009, un drum forestier în paragină m-a dus întâmplător în vecinătatea unui sat părăsit.

Sate și cătune părăsite sunt, din păcate, destul de multe; mai ales prin munții aflați nu departe de orașul meu. De obicei evit astfel de locuri. În unele cazuri, ele atrag ca un magnet tot soiul de ciudați care se aciuează pe acolo măcar o vreme. Vagabonzi solitari cu priviri stranii, parcă posedați de cine știe ce duhuri ale pădurii, ori secte pseudo-mistice bine organizate își găsesc un cămin în satele pustii, rămase uneori și fără drumuri de acces. Alteori satul rămâne pur și simplu gol, dar simți că nu e bine să zăbovești pe-acolo; ca și când ar fi locuit de niște nu tocmai primitoare ființe fără trup. Cam așa se întâmplă: când îți părăsești casa, se cuibăresc în ea jivine.

De data aceasta, însă, ajunsesem acolo din întâmplare, în miezul zilei, iar localnicul întâlnit se ocupa cu înălțarea unei clăi de fân. L-am salutat și l-am privit în ochi; iar ochii aveau ceva liniștitor, de un optimism placid. Ochii unui om care gândește logic și se ocupă cu științele exacte.

Am stat apoi o vreme de vorbă cu el, la umbra pădurii. Avea o mașină de teren veche și locuia într-o cocioabă pe jumătate dărăpănată, pe care o întărise cu stâlpi de lemn. După ce i-am refuzat un pahar de țuică, am băut împreună o cafea slabă, preparată rapid la flacăra unei mici butelii de gaz. Mi-a spus că e botanist, lector universitar – și că descoperise acolo o specie nouă.

-Atunci zona ar trebui declarată rezervație naturală, am spus eu.

Și atunci au început ciudățeniile.

-Ca să declari o zonă rezervație, a zis botanistul, trebuie să o delimitezi. Iar asta e imposibil.

-Nu e deja în administrația unui ocol silvic? am întrebat.

Nu mi-a răspuns. A tăcut pentru un minut sau două, iar apoi și-a aprins tacticos pipa.

-Dumneata unde vrei să te duci? m-a întrebat.

-Mă mai învârt o vreme pe aici, poate urc pe vârful Lacului -și pe urmă mă întorc acasă.

-Ai grijă să nu cobori de cealaltă parte a culmii. Poate ajungi și dumneata în tablou.

-Ce tablou?

-Un tablou pictat de un pictor. Mulți s-au pierdut în felul ăsta.

-Adică… au rămas într-un tablou?

-Cam așa. Probabil că n-ai auzit de pictorul Andrei Zărnescu… nici n-ai avea de unde să știi. A fost un peisagist mediocru. Doar că tablourile lui au ceva special: se modifică singure în timp. Apar pictate siluete omenești… și pe urmă dispar. Se pare că sunt personaje din epoci diferite, începând cu evul mediu și mergând până undeva în viitor. Toate tablourile le-a pictat aici, de cealaltă parte a culmii. Acolo crește și planta pe care am descoperit-o eu.

-Și tablourile unde sunt?

-Se pare că le-a luat Securitatea. Dar mai este unul, nesemnat, expus la muzeul județean de aici. Dacă îl găsești și poți să-l observi de-a lungul anilor, o să vezi lucruri interesante.

M-am despărțit fără prea multe vorbe de ”lectorul universitar”, pe care l-am luat drept un alt nebun stabilit prin pustietăți. Am urcat pe Vârful Lacului –unde, într-adevăr, exista o mică baltă colmatată.

Ziua era foarte călduroasă și rămăsesem fără apă. Dar, oricât de însetat eram, nu aveam de gând să-l mai vizitez odată pe botanist; și nici să cobor de cealaltă parte a culmii, unde pădurea era lipsită de poteci. Am stat o vreme întins pe pelerina de ploaie, pe care –din păcate și nu știu de ce- am uitat-o pe acolo.

Un an mai târziu, aveam să revăd peisajul de pe vârf  într-un tablou de la muzeul județean. Se putea observa și pelerina mea albastră întinsă pe jos. Tabloul, într-adevăr, nu era semnat, dar era datat: 1965, un an în care nu mă aflam încă pe această lume.