În fiecare marţi, Luca avea o oră liberă fără de care ziua i s-ar fi părut greu de suportat. Avea timp pentru o plimbare printre case, pe străzi fără umbră.
Drumurile pe care le-ar fi putut străbate vreme de o oră erau destul de puţine. Mai demult, în liceu, Luca rezolvase probleme de combinatorică, îndeletnicire mai plăcută când nu e obligatorie; într-o oră liberă de marţi, rămase la birou ca să numere toate drumurile posibile. Aşa descoperi două posibilităţi pe care nu le încercase niciodată şi se decise să le păstreze neatinse pentru vreo zi când îşi va simţi viaţa – cumva – la un moment de cumpănă; ori poate – cine ştie ? – pentru totdeauna.
În acea zi de marţi, însă, nimic nu părea deosebit de alte dăţi. Luca se hotărî să urce pe o stradă mai largă, până în capăt şi să coboare înapoi pe una îngustă. Era primăvară, iar pomii înfloreau în spatele porţilor închise. Prin asfalt răzbăteau fire de iarbă pitice; pe unele din ele le ţinea minte de marţea trecută. Legate de pământ şi mişcându-se o dată cu pământul prin spaţiu, plantele îi apăreau ca nişte navigatori liniştiţi, ştiind ceva mai mult din rostul mergerii prin univers, trăind mişcarea mai mult decât animalele în zbuciumul lor pe puntea lumii. Plantele sunt stăpânii ignoraţi ai pământului; dacă plantele şi-ar dori-o, ar putea ucide toate animalele de pe pământ, se gândi Luca; dar firul de iarbă pe care îl privea n-ar fi făcut asta niciodată.
Era un fir de iarbă zâmbind; în marţea viitoare va avea poate spic. Iar mai târziu se va usca; va rămâne apoi doar o foşnire fără trup, în spatele trenei timpului.
Mai era apoi şi textura asfaltului, forme neînchipuit de fantastice pe care Luca şi-ar fi dorit să le exploreze transformat într-o furnică. La ora aceea nu trecea aproape nimeni pe stradă; oricum, Luca nu se mai simţea jenat de priviri, ca la început. I s-ar fi părut şi acum ciudat ca un bărbat de 30 şi ceva de ani să se plimbe molcom şi cu vădit interes pe o stradă goală; însă obiceiul îi intrase în rutină, iar rutina se explică întotdeauna prin ea însăşi.
Când ajunse la jumătatea străzii, Luca fu depăşit de un taxi din care a coborât cu destulă greutate un bătrân. Ajuns pe trotuar, bătrânul – rezemat într-un baston ciudat, cu capătul în formă de corn de berbec – îşi tamponă faţa cu o batistă şi adoptă deodată o postură fermă. Se oprise în faţa singurei case care nu se vedea deloc dincolo de pomii de la poartă.
Sună un clopot de câteva ori, fără să i se răspundă, apoi se întoarse în baston, uşor descumpănit, către Luca, ajuns atunci în dreptul său.
Bătrânul căuta familia Marcu; Luca nu ştiu ce să îi răspundă. Nu cunoştea pe nimeni de pe acea stradă, nici din acea parte a oraşului. Şi, lucru curios, nici numele străzii. Amuzat oarecum, îi mărturisi toate acestea interlocutorului său neaşteptat.
Bătrânul ridică din sprâncene, apoi dădu din cap aprobator, ca şi când tocmai ar fi auzit un lucru foarte înţelept. Nu-i nimic, spuse; poate că oamenii nu-s acasă. Iar vremea nu e rea, aşa că va face o plimbare de vreo oră pe străzile de aici şi se va întoarce mai târziu.
Deşi nu simţea deloc nevoia unui însoţitor, Luca îi propuse să se plimbe împreună o vreme (ca şi când bătrânul ar fi fost un drum neaşteptat pe lângă cele numărate la birou , se gândi el mai târziu).
Bătrânul aprobă propunerea şi, înainte de a merge alături de Luca, i se recomandă: Marcu Georgescu, profesor pensionar.
Marcu Georgescu în căutarea familiei Marcu, gândi Luca; ce materie va fi predând altădată d-l Georgescu ? N-ar fi putut să ghicească.
Marcu Georgescu răspândea parcă în jurul lui o anume lumină de bec mat; orice privire îndreptată spre sursa ei s-ar fi înecat într-o opacitate difuză.
( va urma )
May 13, 2011 at 14:50 |
Hehe, am o pasiune pentru foiletoane egalata doar de pasiunea ta pentru fotbalul din Anglia. 😀
LikeLike
May 13, 2011 at 21:47 |
Ele conţin o realitate incontestabilă… ca fotbalul englez, probabil. Îţi aduc aminte că timpul are mai multe dimensiuni. Continuarea vine din timpul lor, nu al nostru.
Încerc şi eu un fel de proză… altfel m-aş simţi handicapat ori măcar luxat.
LikeLike
May 14, 2011 at 04:47 |
Eu astept cu interes si nerabdare Continuarea (- ca un fel de reper, intr-o aranjare haotica a timpului – meu).
Pe langa bucatile de proza atat de Tu, mi-au placut tertipurile care zgandara curiozitatea cititorului:
“ca şi când bătrânul ar fi fost un drum neaşteptat pe lângă cele numărate la birou , se gândi el mai târziu” si “Marcu Georgescu în căutarea familiei Marcu, gândi Luca; ce materie va fi predând altădată d-l Georgescu ? N-ar fi putut să ghicească.”; si, desigur, de ce numele – Luca & Marcu (daca ai cumva un raspuns la aceasta parte – oricare ar fi el, nu vrea sa-l stiu acum, ci la sfarsit, dupa ce ma voi cufunda complet in poveste).
***
Insa
de fiecare data cand ti-am citit postarile de pe blog am avut un sentiment de Linistire si curgere senina a scriiturii; de acesta data ceva imi pare nefinisat, denivelat, ca si cum cuvintele, acea curgere a sensului, sau a obisnuirii cu spiritul povestirii s-ar impiedica de ceva – ce nu pot identifica (dialogurile – chestia aia cu discursul indirect liber, forma de a reda anumite detalii, nush).
🙂
LikeLike
May 14, 2011 at 22:51 |
Poate că pur şi simplu scriitura asta e mai slabă decât standardul meu obişnuit. 🙂 Dar o să continui.
LikeLike
May 15, 2011 at 17:52 |
Excelent, excelent. Asta se cheama lipsa de teama. Pentru mine, as vrea sa revii la lirismele tale, dar pentru tine, e excelent ca-i dai inainte.
LikeLike
May 18, 2011 at 16:40 |
Nu ştiu de cine-ce ar putea să-mi fie teamă.
Cred că epicul are un anume primat, deoarece redă fapte, iar orice fapte sunt reale şi autentice în spaţiul lor. Scrierile sacre se încadrează în bună parte în genul epic.
La origine e întotdeauna o poveste.
Liricul redă trăiri, care sunt o stare secundă. Nu entităţi, ci calităţi. Poate că există doar calităţile, dar cine spune asta e tot într-o stare secundă, ignorând starea primă.
Problema primatului epic vs liric e ceva mai profundă decât cea cu oul şi găina.
Indiferent de calitatea scrierii, aici am redat fapte. Nu m-a interesat să-mi cizelez expresia epică, nici să construiesc ceva. Sunt fapte pur şi simplu, mai mari sau mai mici.
Faptul de a fi mai mare sau mai mic e deseori confundat cu însemnătatea, care se referă la poziţia în sistemul de semne.
LikeLike
May 17, 2011 at 22:34 |
În statistici văd că aceste chestii sunt cele mai citite/vizionate din câte am scris pe blog. Mai rar atâtea accesări ca în ultimele zile. Zâmbesc.
LikeLike
May 18, 2011 at 01:09 |
Pe bune? Din tot ce ai scris pe blog dintotdeauna? Cu scuzele de rigoare, nu pot sa nu ma gandesc la ceva gen Dilema veche vs Libertatea, sa zicem. Sau poate este dependenta, sau curiozitate…
LikeLike
May 18, 2011 at 11:48
Hai, no… chiar Libertatea ? 😦 Nu ca as aspira la dileme…
LikeLike
May 18, 2011 at 21:18 |
😀
Am vrut doar sa evidentiez ca obiectul mai multor vizualizari nu inseamna neaparat calitate; dar daca tu zici ca este doar un fel de experiment, gen scriere libera, renunt la pretentiile privind aspectul stilistic, si voi primi povestea asa cum este.
LikeLike
May 19, 2011 at 14:52 |
De ce-ar fi “gen scriere liberă” ?
LikeLike
May 19, 2011 at 18:20
Pt ca pare asa cum ai spus si tu – necizelata; ca si cum ai asterne pe blog randurile exact cum iti vin in minte/imaginatie, fara niciun fel de revizuire; un fel de brainstorming in scris.
LikeLike
May 19, 2011 at 19:15
Nu e acelasi lucru. Aici povestesc totusi fapte coerente de care sunt constient.
LikeLike
May 20, 2011 at 00:30
Dapi, stiu; de aceea am si folosit “pare” si “ca si cum”, pt ca asa (imi) lasa impresia. In fine… chestie de perceptie 🙂
LikeLike
May 20, 2011 at 04:06
Dapi, stiu; de aceea am si folosit “pare” si “ca si cum”, pt ca asa (imi) lasa impresia.
LikeLike
May 19, 2011 at 14:53 |
Continuările acestei poveşti vor fi de azi protejate prin parolă.
Cine doreşte parola, să îmi scrie.
LikeLike
May 19, 2011 at 17:38 |
Super! Eu am crezut ca te joci cu cititorii, si ca parola se regaseste in povestire, drept pt care am incercat cateva idei – fara succes, desigur.
Daca parola are intr-adevar legatura cu povestirea, nu vreau s-o stiu inca, vreau s-o deduc eu (in caz ca nu reusesc, iti spun); daca n-are, evident, as vrea sa mi-o trimiti.
P.S. daca acel comentariu al meu este motivul pt care nu ai ‘parolat’ si partea a III-a, il poti sterge – ca sa fie toate cu parola, cu exceptia acestei prime parti (sau ii poti pune parola oricum; sau doar partile impare, oricum, numai sa existe un algoritm, ceva aranjat, etc) 😀
LikeLike
May 19, 2011 at 18:25
De ce să existe un algoritm ?
Sunt dispus să ofer parola unora din cititorii care îmi scriu. Nu garantez că o vor şi primi.
LikeLike
May 19, 2011 at 18:45
Nu am un raspuns care sa aiba sens; e mai mult o chestie launtrica, ceva obsesiv-compulsiv 🙂
In ceea ce priveste parola, am inteles; nici nu ma asteptam sa fie altfel.
LikeLike
May 19, 2011 at 17:08 |
Da’ de ce?
LikeLike
May 19, 2011 at 18:23 |
Pentru că e posibil să primeşti parola, dacă vrei.
LikeLike
May 19, 2011 at 23:28 |
Este ca un koan, asadar, o incercare? Primesti ce vrei doar in momentul in care incetezi sa mai vrei? 😀
LikeLike
May 20, 2011 at 19:23 |
Ce e scris aici e mai degrabă ca o carte într-o librărie decât ca un graffiti pe un zid.
Ca să citeşti o carte din librărie trebuie să o cumperi. Cei care vor să citească îşi cumpără cartea prin faptul că îmi scriu. Dar trebuie să îmi scrie bine, adică să nu îmi dea bani falşi.
În bibliotecă accesul e uneori gratuit, însă şi acolo plăteşti obţinerea unei cărţi prin prezenţa ta. Iar această carte, oricum, nu e de pus în bibliotecă, pentru că încă nu a fost scrisă.
LikeLike
May 30, 2011 at 20:40 |
deci astazi este inchis si la librarie si la biblioteca… este ok, mi s-a mai intamplat 🙂
LikeLike
May 31, 2011 at 06:33
Mda, asta cred că se încadrează la felul meu de a-mi subestima cititorii 🙂
LikeLike
May 24, 2011 at 12:29 |
bre, esti incredibil cu parolele astea!!!
LikeLike
June 11, 2011 at 04:51 |
OLdM – ar merge de o categorie! (pt accesibilitate si nu numai) 🙂
LikeLike
June 15, 2011 at 13:56 |
Mda… m-am gândit şi eu la asta, deşi nu îmi plac reorganizările.
LikeLike