Ora liberă de marţi

În fiecare marţi, Luca avea o oră liberă fără de care ziua i s-ar fi părut greu de suportat. Avea timp pentru o plimbare printre case, pe străzi fără umbră.

Drumurile pe care le-ar fi putut străbate vreme de o oră erau destul de puţine. Mai demult, în liceu, Luca rezolvase probleme de combinatorică, îndeletnicire mai plăcută când nu e obligatorie; într-o oră liberă de marţi, rămase la birou ca să numere toate drumurile posibile. Aşa descoperi două posibilităţi pe care nu le încercase niciodată şi se decise să le păstreze neatinse pentru vreo zi când îşi va simţi viaţa – cumva – la un moment de cumpănă; ori poate – cine ştie ? – pentru totdeauna.

În acea zi de marţi, însă, nimic nu părea deosebit de alte dăţi. Luca se hotărî să urce pe o stradă mai largă, până în capăt şi să coboare înapoi pe una îngustă. Era primăvară, iar pomii înfloreau în spatele porţilor închise. Prin asfalt răzbăteau fire de iarbă pitice; pe unele din ele le ţinea minte de marţea trecută. Legate de pământ şi mişcându-se o dată cu pământul prin spaţiu, plantele îi apăreau ca nişte navigatori liniştiţi, ştiind ceva mai mult din rostul mergerii prin univers, trăind mişcarea mai mult decât animalele în zbuciumul lor pe puntea lumii. Plantele sunt stăpânii ignoraţi ai pământului; dacă plantele şi-ar dori-o, ar putea ucide toate animalele de pe pământ, se gândi Luca; dar firul de iarbă pe care îl privea n-ar fi făcut asta niciodată.

Era un fir de iarbă zâmbind; în marţea viitoare va avea poate spic. Iar mai târziu se va usca; va rămâne apoi doar o foşnire fără trup, în spatele trenei timpului.

Mai era apoi şi textura asfaltului, forme neînchipuit de fantastice pe care Luca şi-ar fi dorit să le exploreze transformat într-o furnică. La ora aceea nu trecea aproape nimeni pe stradă; oricum, Luca nu se mai simţea jenat de priviri, ca la început. I s-ar fi părut şi acum ciudat ca un bărbat de 30 şi ceva de ani să se plimbe molcom şi cu vădit interes pe o stradă goală; însă obiceiul îi intrase în rutină, iar rutina se explică întotdeauna prin ea însăşi.

Când ajunse la jumătatea străzii, Luca fu depăşit de un taxi din care a coborât cu destulă greutate un bătrân. Ajuns pe trotuar, bătrânul – rezemat într-un baston ciudat, cu capătul în formă de corn de berbec – îşi tamponă faţa cu o batistă şi adoptă deodată o postură fermă. Se oprise în faţa singurei case care nu se vedea deloc dincolo de pomii de la poartă.

Sună un clopot de câteva ori, fără să i se răspundă, apoi se întoarse în baston, uşor descumpănit, către Luca, ajuns atunci în dreptul său.

Bătrânul căuta familia Marcu; Luca nu ştiu ce să îi răspundă. Nu cunoştea pe nimeni de pe acea stradă, nici din acea parte a oraşului. Şi, lucru curios, nici numele străzii. Amuzat oarecum, îi mărturisi toate acestea interlocutorului său neaşteptat.

Bătrânul ridică din sprâncene, apoi dădu din cap aprobator, ca şi când tocmai ar fi auzit un lucru foarte înţelept. Nu-i nimic, spuse; poate că oamenii nu-s acasă. Iar vremea nu e rea, aşa că va face o plimbare de vreo oră pe străzile de aici şi se va întoarce mai târziu.

Deşi nu simţea deloc nevoia unui însoţitor, Luca îi propuse să se plimbe împreună o vreme (ca şi când bătrânul ar fi fost un drum neaşteptat pe lângă cele numărate la birou , se gândi el mai târziu).

Bătrânul aprobă propunerea şi, înainte de a merge alături de Luca, i se recomandă: Marcu Georgescu, profesor pensionar.

Marcu Georgescu în căutarea familiei Marcu, gândi Luca; ce materie va fi predând altădată d-l Georgescu ? N-ar fi putut să ghicească.

Marcu Georgescu răspândea parcă în jurul lui o anume lumină de bec mat; orice privire îndreptată spre sursa ei s-ar fi înecat într-o opacitate difuză.

( va urma )