Făpturile nopţii

Am fost găzduit cândva într-o fostă magazie transformată în casă de locuit. Podeaua magaziei era de lemn, iar sub podea era un beci săpat direct în pământ.

Într-o noapte am descoperit că în beci se aciuaseră câţiva gurondi , nişte animale ciudate care azi nu se regăsesc în niciun tratat de zoologie, ci doar în câteva gravuri de la începutul secolului al XIX-lea, poate reproduceri după desene medievale. Gurondii trăiau cândva pe una din insulele Mediteranei. De mărimea unei pisici, aveau obiceiurile unui rozător paşnic, deşi nu erau înrudiţi cu neamul rozătoarelor. Când fenicienii i-au găsit pe insulă, animalele erau deja în pragul extincţiei; marinarii au ucis sau au luat cu ei pe corabie aproape toate exemplarele, câteva zeci. De atunci gurondii au supravieţuit, timp de mii de ani, doar în captivitate, ca animale rare deţinute – mai ales în secret – de iubitorii de ciudăţenii; de ce erau ţinute în secret, nu se ştie şi n-aş putea să spun nici eu. Spre deosebire de rozătoare, gurondii se reproduc greu şi au o longevitate ridicată.

Am fost uimit să îi descopăr în beciul de sub casă. Nu le displăcea praful şi evitau lumina; aveau urechile neobişnuit de mari, ca animalele din deşert. Lenţi, dar fără să pară greoi, au dispărut în cotloane înainte să le văd ochii.

Localnicii – pe care i-am întrebat prudent- mi-au spus că nu ştiu nimic despre animalele ciudate de sub magazie. Ceva şobolani, ori vreun dihor, cine ştie…

Poate că gurondii trăiseră neştiuţi pe acolo, descendenţi ai unor animale păstrate cândva în taină de oameni veniţi din Orient, turci ori arabi dobrogeni. Poate că aparţineau cuiva, care îi ascundea acolo; totuşi, vreme de două săptămâni, nu a apărut nimeni care să îi hrănească; iar beciul era gol  şi departe de alte locuinţe.

Când m-am întors peste câţiva ani, casa-magazie fusese dărâmată, iar beciul astupat. Nu cred că gurondii ar fi putut supravieţui singuri în afara beciului, orice câine sau pisică mai curajoasă putându-i ucide uşor.