Temple şi victorii

“…Preoţii măsurau cu o funie dimensiunile viitorului templu, apoi săpau pământul de-a lungul acestor limite. Regele însuşi lua cu mâna sa o bucată de pământ amestecată cu paie într-un tipar de lemn şi îi da forma de bloc regulat, care era uscat la soare. Apoi el împingea o piatră mare, regulat cioplită, la temelia templului, sub care punea vase sparte, care figurau simbolic numele duşmanilor Egiptului şi ai faraonului ( se scrie dealtfel numele acestor duşmani pe vasele sparte ), apoi aşeza unele unelte de lucru, talismane şi, în fine, tablete cu numele faraonului şi data începerii clădirii. …”

( Constantin Daniel, “Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene”, Ed. Meridiane, 1980 )

*

Oare sub temelia oricărui templu stau nume de duşmani vremelnici, ca nişte vase sparte ? Duşmani striviţi sub construcţia atemporală, care le e capăt, dincolo de care nu se mai pot reîntregi, îşi găsesc astfel înscrierea în eternitate ca perpetuu înfrânţi; baza templului se sprijină pe o victorie.

Ca şi când raportarea la viaţa veşnică e posibilă doar prin prisma efemerei lupte a vieţii.