Gnomii

“Ei pun pulbere în pământ să arunce în aer copacii şi-i răscolesc adâncurile. Taie copacii cu ferăstraie. Asta îi chinuie. Indienii nu rănesc şi nu chinuie pe nimeni, dar Oamenii Albi nimicesc totul. Ei aruncă în aer stânci şi le sfărâmă şi le risipesc pe pământ. Stânca le spune: “Nu-mi faceţi aşa ceva ! Nu mă răniţi”. Dar Oamenii Albi nici n-o iau în seamă. Când indienii folosesc pietre, ei iau câţiva bolovani rotunzi, pe care-i aşază drept vetre.

Cum ar putea Spiritul pământului să-i îndrăgească pe Oamenii albi ?! Tot ceea ce a fost atins de mâna Omului Alb s-a prefăcut în rană şi durere.”

( din antologia “Cântecul bizonului”, trad. Dan Grigorescu; Ed. Minerva, 1978 )

Cuvintele citate mai sus aparţin unei supravieţuitoare a tribului Wintu, din California de Nord; au fost înregistrate pe bandă în 1971, când Elizabeth Nuage trăia la Portland, unde fusese femeie de serviciu la căminele unei universităţi.

Aceste vorbe mi-au sunat greu şi ciudat. Eu trăiesc într-un loc împânzit, din vremuri străvechi, de galerii de mină şi cariere; nu trebuie să merg prea mult – o plimbare de jumătate de ceas- ca să dau de munţi sfărâmaţi şi scobiţi în adânc. Aşa încât m-am gândit ce ar putea să spună omul alb în apărarea sa – dacă poate să spună ceva.

*

O părere copilărească mă face să bănuiesc că nu oamenii au început, cei dintâi, să scormonească adânc pământul, ci un alt soi de fiinţe cugetătoare, astăzi mai rar sau deloc întâlnite; le putem spune pitici sau gnomi. Ei au dăltuit cele dintâi galerii, iar oamenii n-au făcut decât să le urmeze meşteşugul; minele piticilor au devenit tot mai ascunse, ori mai retrase în adânc. Până când, în zilele noastre, nu mai există ori nu mai sunt văzute decât mine de-ale oamenilor.

Nu toţi oamenii le-au urmat pilda piticilor; se poate ca unele popoare vechi, precum cele din Americi, să nu-i fi cunoscut niciodată ori să le fi pierdut amintirea.

Unde sunt acum piticii n-aş putea să spun. Poate că au pierit demult de pe pământ. Cred însă că, prin meşteşugul lor, pot să se ascundă bine de mai tânăra lume a oamenilor, oricât de înaintată ne pare a fi tehnica noastră.

Piticii nu supărau în niciun fel Duhul Pământului, care le deschidea căile; aveau cu el un legământ, pe care – de bună seamă – l-au recunoscut şi primii oameni mineri, cei cărora piticii le-au lăsat minele lor.

Dar legământul, iată, a fost cândva trădat; iar înţelepciunea piticilor, uitată. Oamenii îşi sapă minele după bunul plac, crezând că drumul spre miez poate fi croit după măsura propriei ignoranţe.

*

Se spune că numele de “gnom” are două înţelesuri, venind din greaca veche: unul de “locuitor (sub)pământean” (ge-nomos ), altul de “înţelept” ( gnome – cugetare, maximă… ).

Înăuntrul Pământului e tărâmul înţelepciunii; cea nerotitoare în hora aştrilor.

Advertisements

4 Responses to “Gnomii”

  1. impartebucurie Says:

    Mie-mi suna a scuza. Legamantul n-a fost nicicand al oamenilor.

    Like

  2. Roderick Says:

    http://hroderic.wordpress.com/2010/09/30/mine-si-pitici

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: