( Discuţia a început undeva )
Problema e când scrii ca să uiţi; când crezi că flacăra lumânării şi-a împlinit menirea dacă s-a reflectat o dată în oglinzi; de parcă oglinzilor le-ar reveni datoria supravieţuirii luminii, iar lumânarea se poate stinge.
*
(Scrisul despre)
Orice scris îşi are un obiect, adică o limită dincolo de care nu trece şi la care, prin urmare, se referă. Totul e luminos până la acel obiect opac. Iar lumina cea mai intensă e chiar acolo, la graniţa opacităţii.
*
(Despre scris )
Scrisul nostru ne priveşte; noi, însă, putem să îl privim din vreun “meta”? Sau e ca şi când am încerca să ieşim de sub o umbrelă pe care noi înşine o ţinem deasupra capului ?
Scrisul nostru e o reflectare a propriului crez şi a ceea ce nu ştim deocamdată că suntem noi înşine.
Din cauza acestui “noi înşine” conţinut în scris, ne putem doar reîntâlni cu scrisul; nu îl putem încadra. Putem, evident, sesiza fenomene colaterale lui – care cad sub incidenţa conformărilor/criticilor de tot felul ( ne putem face şi autocritica literară, activitate necesară unui scriitor serios ).
*
( ? )
Inspiraţia e o stare naturală implicită. Dacă nu am fi cacofonici, am fi cu toţii poeţi. Într-o măsură mai mică sau mai mare, dar indiscutabil în starea poetică.
Al Phagora 
March 23, 2010 at 19:27 |
( Discuţia a început undeva ):
Daca nu te uiti pe tine astfel, deliberat, nici nu te poti analiza & critica. Scrisul e un liman decent unde sa-ti exporti avatarul (ca tot e la moda) unui moment. Iti naparlesti un eu ca sa poti lua in primire un altul. Si tot asa. Scrisul da o alta viteza vietii.
.
(Scrisul despre):
Poti constata cum scrisul despre una ajunge sa demonstreze despre alta. Si-atunci unde a fost claritatea ce preaclara?
.
(Despre scris ):
Marii singuratici capata dependenta de scris. Intalnirea cu sinele e fascinanta, tocmai dovedind cat de bine ne cunoastem si cat de obisnuiti cu noi insine suntem. Unii raman captivi in scris ca in oglinda.
.
Autocritica e un termen asa de expirat… Mai degraba privesti o piele naparlita cu detasarea noii piei in care te afli. Si de la o dimineata la alta poti dezvolta un ochi flegmatic vers toi meme.
.
Crezul e deliberat. Prea deliberat ca sa rimeze cu un scris liber. Poate ca nu e crez, poate e altceva. O amprenta, o conexiune de undeva. Crezul apare dupa ce digeram aceasta conexiune, care e inspiratie. Crezul nu poate tine loc de inspiratie. E doar o organizare a noastra, prin care reglam meandrele inspiratiei, prin care o punem intr-o coerenta de termen lung. E un fel de conventie personala vis-a-vis de inspiratie. Si atunci da, cum zici:
“Poate că orice sistem filosofic a fost cândva un crez de o clipă. Rămâne convenţia – extinsă pe mai multe planuri, laborios, de multe ori într-o viaţă de om – şi amintirea acelei clipe.”
LikeLike