Cuvintele încadrează o întâmplare; o clasifică, uneori în cadrele unor categorii inventate pe loc, ca dintr-o revelație. Când povestești, însă, întâmplarea, nu o încadrezi, ci o redai din cadrele în care ai prins-o. Ți s-a întâmplat ție, iar prezența ta e la rândul ei o întâmplare în viața celor care te ascultă, cuprinzând în ea, în centrul ei, întâmplarea povestită. Transferul este firesc și exact; față de povestea din mintea ta, cea înțeleasă de ascultător este ca ramura față de trunchi. Și poate fi spusă mai departe.
Acesta este graiul viu al omului. Nu-l întâlniți în cărți. Nici în difuzoare, care oferă o copie analogică sau digitală a sunetului, o iluzie perfidă. Trebuie să ascultați oamenii în carne și oase, dacă vreți să auziți povești, cântece și descântece. Iar ele trebuie să treacă de la om la om, ca să-și păstreze viața. Altfel vă veți mulțumi cu încadrări și clasificări, care își au poezia lor; un fabulos înveliș fără miez.
Al Phagora 
August 25, 2015 at 23:57 |
Când se produce “transferul” poveştii către ascultător, acesta se face cu identitatea povestitorului, cu tot? Altfel, “încadrezi” în cuvinte întâmplarea, ca în primul dumneavoastră exemplu şi ar fi singurul mod de a o da mai departe. Or, cum poate fi însuşită identitatea povestitorului? Nici în poveşti autorul nu pretinde ca el ar fi unul dintre eroi, sau ca ar fi asistat personal la întâmplare…
LikeLike
August 26, 2015 at 01:36 |
E prezența (nu identitatea) povestitorului, care este și ea o întâmplare în viața ascultătorului.
Autorul pretinde multe uneori:
”Eram și eu p-acolo și căscam gura pe dinafară, pe la toate sărbările, căci nici pomeneală nu era să fiu și eu poftit, și apoi se știe că nepoftitul scaun n-are.” (”Ileana Simziana”)
LikeLike
August 26, 2015 at 07:00 |
Uneori, povestitorul este cel care dă farmec poveștii, căci introduce propria sa viziune printre cuvintele poveștii. Cum? Prin inflexiuni ale vocii, prin pauzele lăsate între cuvinte, prin jocul mimicii,… În situația aceasta, eu spun că povestitorul face parte din poveste, cu identitatea sa cu tot. Apare un fel de reformulare a sensurilor, ceea ce dă viața graiului.
Dar aceasta este doar o părere personală.
LikeLike
August 26, 2015 at 14:04 |
Când povestim, nu putem să nu îmbogățim povestirea cu alte sensuri. Ele, însă, nu pot umbri sensurile ei primordiale; desigur, dacă actul povestirii este autentic și nu falsifică.
Vremea șezătorilor și a hanului Ancuței a trecut, însă. Poveștile mor. Le poți lua de pe hârtie/ecran și le poți citi cu glas tare, le poți reda oralității, însă ceva din ele a dispărut; când sunt respuse din cele scrise, în ele e viața actorului, nu viața lor străveche. Autenticitatea e redobândită doar dacă povestitorul modern ar sta de vorbă cu duhurile… E ca și când ai reînvia dinozaurii din propria lor țărână.
LikeLike
August 26, 2015 at 14:23
Ai perfectă dreptate! Poveștile se cereau spuse în lumea de lumini și umbre ale caselor luminate de lampă sau lumânare, sau poate de jocul flăcărilor din sobă. Lumina electrică și centrala termică au ucis, încetul cu încetul poveștile. Nu numai ele au contribuit, ci și timpul, care a început a fi măsurat și drămuit. Au dispărut serile de adăstare în basm și închipuire.
LikeLiked by 1 person
August 26, 2015 at 17:23 |
http://amintiri-din-cretacic.blogspot.ro/2013/02/lost-at-sea.html
LikeLiked by 1 person
August 26, 2015 at 19:46 |
eu totuşi vreau să cred în puterea scrisului de a reda povestea cuvintelor, ceva din străvechiul lor miez plin de viaţă… apoi în puterea actorului de a fi pătruns mai întâi şi de a spune mai departe fascinanta întâlnire a lui cu acele cuvinte, totul devenind neuitată întâmplare printre cei ce ascultă… altfel poveştile mor şi graiul viu se pierde de rosturi şi asta mi-e prea trist să pot imagina…
LikeLiked by 1 person
August 26, 2015 at 22:31 |
Cred că aceste lucruri au șansa unei cauze pierdute. Dar, dacă nu am lupta pentru cauze pierdute, nu am fi oameni.
Lumea e destul de tristă în general. Putem evita lucrurile triste; să nu le falsificăm, însă. Aviz actorilor optimiști.
LikeLiked by 1 person
August 27, 2015 at 10:38
a lupta, în genere, are o nobleţe a firii care, cred eu, trăieşte la polul opus al ideii de fals.
eu sunt un om optimist prin născare şi preţuiesc acest har, dar nu mă cred în starea acelui actor în măsură să ducă povestea mai departe, deşi, uneori, simt atâta bucurie în cuvinte, că aş vrea s-o împărtăşesc… poate de dragul de a frânge tristeţea lumii şi numai pentru câteva clipe… de autentică încântare.
LikeLiked by 2 people
August 27, 2015 at 13:30
Continuarea poate să fie frumoasă chiar dacă nu este autentică. De exemplu renașterea italiană nu continuă (decât în mod iluzoriu) formele și spiritul antichității grecești; dar este în sine frumoasă.
LikeLike