Alergând prin galerii

Demult, pe un drum de seară, stăteam de vorbă cu unul din profesorii mei. Și-a adus aminte atunci de câteva ore agonizante, de o oboseală extremă din viața lui: alergase pe culoarele unui mare muzeu de artă, să vadă cât mai multe tablouri înainte de ora închiderii. Ajunsese să le arunce cel mult o privire; în cele din urmă, nu mai putea să recompună conștient nicio imagine văzută. Știa doar că vede. Cu toate acestea, putea să-și aducă acum aminte toate tablourile, în amănuntele lor.
Arta are o anume violență a expresiei; alergând printre picturi, te zgârii în fiecare tușă, ca în spinii unor trandafiri. Probabil că profesorul avusese dreptate să alerge prin săli și pe coridoarele muzeului; a fost singurul mare muzeu pe care a avut ocazia să-l vadă.