Uitarea – ca o tăiere a unei ramuri. Din ciot cresc mereu ramuri noi, plurale. Copacul timpului e viu.
Şi ramurile tăiate rămân în noi; pentru că erau în noi dintru început. Erau în noi şi când erau vii.
***
Păşesc spre toamnă cu o legătură de vreascuri în spate. Dacă viaţa are şi partea ei de banal, cum se spune, nu vor mai fi bune decât pentru un foc de jertfă.
Al Phagora 
October 29, 2009 at 13:52 |
se spune ca focul purifica…
LikeLike
October 30, 2009 at 00:08 |
Încă suntem datori să sperăm că “ramurile moarte” pot învia. Până când nu ne rămâne nimic de făcut decât să le ardem.
LikeLike
October 30, 2009 at 23:38 |
Poate au cazut cu un scop, ce difera de soarta pe care ar primi-o sfarsind in flacari…
Spre exemplu, in loc de a le invia sau arde, daca le-ai aseza parte peste parte? Ai salva, astfel, ramurile proaspete de frigul uitarii premature…
LikeLike
October 31, 2009 at 01:24 |
De obicei nu mai apuci sa arzi/sublimezi/reinvii trecutul ratat … ramane ca istorie si va fi tratat ca dovada esentiala a existentei tale.
LikeLike
November 9, 2009 at 00:28 |
Si ce se poate face cu o creanga rupta ? … poate e prea complicat si fortam metafora.
Trecutul ratat…poate e reluat undeva, poate mai are o sansa. O sansa a lui, nu a mea
LikeLike
November 15, 2009 at 23:53 |
O creanga rupta insemna mult uneori, odata constientizata… pentru ca motivul separarii de intreg poate fi inteles cu adevarat doar dupa ruptura.
LikeLiked by 1 person