Archaeopteryx

 [poveste aeriană]

Un sentiment al gravitaţiei existenţiale ( de obicei greu perceptibilă, pentru că fluidul în care te afunzi e din ce în ce mai dens şi dă iluzia unui suport) .

Orice disperare e o nevoie de aripi. Uneori aştept să-mi crească de undeva din spate, ca aripile unui fluture.

Dacă nu va apărea nimic în plus, poate că aripa se va naşte dintr-o gheară de dinozaur – cea cu care mă agăţ, împung şi sfâşii.

Precum strămoşul păsărilor, poate că mai întâi mă voi căţăra şi voi plana printre arbori dispăruţi. Pe jumătate reptilă, pe jumătate animal încă necunoscut devenirii.

Un monstru stângaci al trecutului nebănuit şi divin.

2 Responses to “Archaeopteryx”

  1. I Says:

    Si daca mi-as smulge gheara si as renunta la inclestare, sperand ca, astfel, sa ma inalt mai repede…
    Ar urma o dorinta implinita -sau, dimpotriva, o pedeapsa pentru incercarea iluzorie de a pacali timpul?

    Like

  2. Nautilus Says:

    A-ţi smulge gheara … o automutilare interioară, o cădere în abis.
    Poate un ritual de trecere. În orice caz e ceva tineresc. Iar tinereţea e ceva tragic.

    ***

    Cred că orgoliul ne proiectează în iluzie.
    Iluzia e contradictorie – şi asta ar trebui să dea de gândit- dar orgoliul minţii sare peste contradicţii.

    Totuşi, în iluzie nu “pierdem timpul”, pentru că în iluzie timpul real nu trece deloc ( e ceva ca în povestirea “Moara lui Călifar”, a lui Gala Galaction)

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: