[poveste aeriană]
Un sentiment al gravitaţiei existenţiale ( de obicei greu perceptibilă, pentru că fluidul în care te afunzi e din ce în ce mai dens şi dă iluzia unui suport) .
Orice disperare e o nevoie de aripi. Uneori aştept să-mi crească de undeva din spate, ca aripile unui fluture.
Dacă nu va apărea nimic în plus, poate că aripa se va naşte dintr-o gheară de dinozaur – cea cu care mă agăţ, împung şi sfâşii.
Precum strămoşul păsărilor, poate că mai întâi mă voi căţăra şi voi plana printre arbori dispăruţi. Pe jumătate reptilă, pe jumătate animal încă necunoscut devenirii.
Un monstru stângaci al trecutului nebănuit şi divin.
Al Phagora 
October 25, 2009 at 22:20 |
Si daca mi-as smulge gheara si as renunta la inclestare, sperand ca, astfel, sa ma inalt mai repede…
Ar urma o dorinta implinita -sau, dimpotriva, o pedeapsa pentru incercarea iluzorie de a pacali timpul?
LikeLike
October 26, 2009 at 19:49 |
A-ţi smulge gheara … o automutilare interioară, o cădere în abis.
Poate un ritual de trecere. În orice caz e ceva tineresc. Iar tinereţea e ceva tragic.
***
Cred că orgoliul ne proiectează în iluzie.
Iluzia e contradictorie – şi asta ar trebui să dea de gândit- dar orgoliul minţii sare peste contradicţii.
Totuşi, în iluzie nu “pierdem timpul”, pentru că în iluzie timpul real nu trece deloc ( e ceva ca în povestirea “Moara lui Călifar”, a lui Gala Galaction)
LikeLike