Omul-cârtiţă

De la o vârstă începe să se ascundă în spatele cuvintelor care nu spun nimic- expresii ale neantului. Plafonat, previzibil, acelaşi. Legat de o mască familiară; ceilalţi, în dispreţul lor, cred că în spatele măştii se ascunde o făptură slabă, neinteresantă şi derizorie. Dar, dacă ar da masca la o parte, ar vedea că în spatele ei nu e nimic.

Omul-cârtiţă sapă. A lăsat afară doar un muşuroi. Ceea ce pare o cochilie bizară e doar intrarea în peşteră. Intrarea de demult: pereţii s-au surpat în urma lui. Din când în când mai scoate un muşuroi, departe: tot un discurs straniu care nu spune nimic. Ce ar putea spune ? Omul-cârtiţă e orb- şi nu poate arăta un lucru pe care nici el nu îl vede. Şi apoi se pierde în căutarea adâncului pe care nu-l pot vedea ochii.

Mereu mai cufundat şi mai tăcut, pe măsură ce-şi dă seama că vorbirea e inutilă.  În cele din urmă se surpă şi masca de la suprafaţa Pământului.

Iar cei ce umblă pe marginea scăldată de Soare nu pot decât să ridice din umeri: a fost ceva pe-aici, viaţa merge înainte.