Microbuzul

Microbuzul care pleca la 1 noaptea din autogară spre București avea doar 15 locuri. Îmi rezervasem din timp unul din ele. În afară de mine, din autogară au mai urcat încă 4 persoane. În mod normal, șoferul nu ar fi trebuit să mai ia pe drum mai mult de 10 persoane (pasagerii ar fi trebuit să stea pe scaune, nu în picioare); însă, pe atunci, încălcarea acestei reguli era o practică obișnuită. În mod uimitor însă, în microbuz au mai urcat, pe drum, cel puțin încă 50 de persoane -și nu a coborât nimeni. Mai mult decât atât, culoarul microbuzului părea să fie gol. M-am ridicat de pe locul meu și am înaintat câțiva pași spre capătul microbuzului, printre rândurile de scaune. Culoarul părea să fie foarte lung, sau cel puțin mult mai lung decât ar fi trebuit să fie. În întuneric capătul nu i se vedea. M-am oprit în punctul în care înaintarea era blocată de un bagaj foarte voluminos, părând să aparțină unei doamne în vârstă, care se rezema de el; era îmbrăcată elegant și avea părul vopsit într-o nuanță de albastru.
-Unde doriți să ajungeți? m-a întrebat.
-Nicăieri, am răspuns, un pic încurcat. Mă dezmorțeam doar… Am înțepenit pe scaun.
-Aveți loc în față. Ar fi bine să vă întoarceți la locul dumneavoastră.
-Da, am răspuns, privind-o în ochii albaștri. Dar mi-ar fi plăcut să mă așez mai în spate. Dacă o să coborâți înainte de București…
-Noi mergem mai departe de București.
-Unde anume? am întrebat. La București e ultima stație.
-Departe, a răspuns.
Și a închis ochii, rezemată de bagajul imens.

La șase dimineața, în autogara Militari, am numărat cu grijă pasagerii ieșiți din microbuz. Fix paisprezece, în afară de mine. Se pare că doamna cu părul albastru dispăruse fără urmă. Înăuntru a rămas doar șoferul, care, văzându-mă dând ocol microbuzului și uitându-mă prin geamurile transparente, m-a întrebat dacă am uitat ceva înăuntru.

Advertisement